Marele actor Valentin Uritescu se lasa intervievat

Nu l-am citit, l-am savurat pur si simplu de la un capat la altul si am recitit anumite pasaje.Intrebari mestesugit puse dar si raspunsuri pe masura:sinceritate, memorie proaspata atenta la cele mai mici detalii, profesionalism, tot intreviul dezvaluind de fapt ca autorul e si scriitor de calitate.Merita parcurs fara teama ca veti pierde 15 minute din viata.Valentin Uritescu (70 de ani) vorbeşte despre cele mai frumoase clipe din viaţa sa, reconstituind atmosfera de poveste din satul natal, Vinerea, şi din vremea adolescenţei. După nenumărate apariţii în ziare ori la televizor, actorul e categoric: „Acesta e ultimul meu interviu!“.

L-am găsit pe Valentin Uritescu acasă, într-un apartament prea îngust pentru personalitatea sa – să-l fi văzut numai cum forfotea dintr-un colţ în altul, clocotind pe fotoliu, chinuind albumul cu fotografii vechi, buchisind printre copertele volumelelor din bibliotecă ori contenind brusc, ca s-o alinte sub ureche pe Margó, căţeluşa sa. Nu voia, parcă, să asculte nicio întrebare, mai chibzuită sau mai neîdemânatică, a unui tânăr necioplit, căci pregătise el ceva: „A picat măgăoaia pe tine, să-mi iei tu ultimul interviu, ultimul va fi, că nu mai dau. Aşa să scrii acolo!”.

Aşa scriem, iată!, şi poate că ar trebui să fie o mândrie jurnalistică să tipărim aceste ultime cuvinte pentru public, dar nu e, căci sunt oameni care, pur şi simplu, trebuie să rămână acolo unde s-au născut cu adevărat, pe scenă. Valentin Uritescu ştie să fie deopotrivă  jovial, copleşitor, energic, pasional şi cumplit de spiritual. Nu s-a ramolit lăcrămos, căci amintirile şi fericirile sale nu ştiu să îmbătrânească. Face el cum face şi, când vorbeşte despre strălucirea copilăriei, despre frumuseţea satului arhaic, dar atât de viu ori despre iubirile sale nemuritoare, rămâi „ca la panoramă să vezi cum se înfruntă obrazul plâns al dragostei cu chipul plin de furie al trufiei” – nu degeaba chiar el dă glas acestei replici în filmul „Cum vă place”, de Olimpia Arghir, după Shakespeare.

Maestrul pregăteşte două volume stufoase de memorii, unde-şi va scrie viaţa exact aşa cum a trăit-o, fără farduri, cu zâmbetul pe buze şi cu luciditatea celui căruia nu-i e străină nicio „metafizică cosmică” – cum se lăuda, mai deunăzi, în satul prostituatei Margo. Până când îşi va lega poveştile între coperte, vă oferim acest mic prolog. Doamnelor şi domnilor, Valentin Uritescu!

Valentin Uritescu: Băiete, te-am primit pentru că, de fapt, te aşteptam de mult. Nu vreau să-mi pui nicio întrebare, ţi-am pregătit eu ceva. Să-ţi explic: de câţiva ani, cu precădere mai ales de un an şi jumătate, am intrat în ultimul capitol al vieţii mele. După cum vezi, sunt liniştit, nu mă îngrijorează gândul ăsta, nici disperarea, n-o să-mi pierd nici umorul şi nici n-o să mă vaiet. Am 70 de ani. Toţi ai mei au atins 80, unii trecând dincolo de ei, alţii trecând şi de 90, rămânând cu mintea întreagă! Eu, prin viaţa pe care am dus-o şi prin beteşugurile dobândite, mi-am zis că m-aş putea socoti mulţumit să ating 70. I-am atins. Aşa că de-acum aştept să mă cheme, dar nu stau ca atunci când aştepţi trenul.

„Weekend Adevărul”: Cum se poate ca o personalitate atât de dinamică să dea semne de resemnare?

Nu e resemnare, băiete, încă mă achit de toate îndatoririle. Poticnindu-mă, dar le duc până la capăt. Însă am dat – ori poate-i mai bine să zic că mi s-au luat – zeci de interviuri! Nu prea le-am adunat. Am jucat în zeci de piese ori filme. Nu prea am adunat nici cronicile pe care le-am avut. În schimb, minunata mea soţie, grijulie, a adunat, punându-le la păstrare pe toate. Şi ce s-a întâmplat? Multe din acele interviuri s-au dovedit apă de ploaie, adică au fost proaste tare. Poate din cauza mea, cel mai adesea, dar şi din cauza celor care mi le-au luat. În plus, în multe m-am repetat. Aşa că, astăzi, îţi spun cu toată sinceritatea, interviul pe care ţi-l dau va fi ultimul dat de mine cuiva. Şi aşa va fi! A picat măgăoaia pe tine, să-mi iei tu ultimul interviu. Mi-a venit mie aşa. Acum, ce să fac, îţi dau ce vrei! Eu de astăzi nu voi mai da niciodată vreun interviu.

Actorul a avut o grijă aparte pentru animalele din gospodărie

Ce motiv poate să determine o astfel de decizie?

Nu mă simt prea bine în ultimul timp. Am obosit să tot lupt, iată, de peste treizeci de ani şi ceva cu o boală grea, care în ultima vreme s-a accentuat. Dragul meu, anul trecut, prin ianuarie, după ce m-am pricopsit cu două pneumonii, am scos din debara cele două geamantane pline de însemnări şi întâmplări din viaţa mea şi, după ce mi-am cumpărat o maşină de scris, cu un deşt am tot bătut până s-a făcut de-o cărticică. Şi, minune mare, de ziua mea, pe 4 iunie 2011, când am făcut 70 de ani, editura Humanitas a tipărit-o. Vreau ca în 2012, de-o vrea şi Dumnezeu, să dau la iveală primul volum al întâmplărilor trăite de mine. S-ar putea să iasă tot de ziua mea. Deja hârtiile sunt aranjate – am primul manuscris. Va fi un volum de 400 şi ceva de pagini. Tot ce am trăit eu, pus aici! Ştiţi cum se zice: „Dacă, în timpul vieţii, ai sădit un pom, ai construit o casă, ţi s-a născut un copil, ai scris o carte, n-ai trăit degeaba”.

Pe scenă nu puteţi să stingeţi lumina, domnule Uritescu…

Mă, eu acum repet într-o piesă excepţională, pusă în scenă de un tânăr regizor remarcabil la ora actuală, care în curând va fi mare. Îl cunoşti, este cel mai talentat din generaţia lui. Rolul meu este extraordinar, muncesc la el cu o bucurie dezlănţuită, la fel ca Raspluiev din „Nunta lui Crecinski”, pusă în scenă de acelaşi Felix Alexa. Piesa de acum se numeşte „Elveţia, Elveţia” şi va avea premiera, cu ajutorul lui Dumnezeu, înainte de sfintele Paşti. Are actori de primă mână: Răzvan Vasilescu, Paul Chiribuţă, Maria Junghietu, Andrei Huţureac, Raluca Aprodu, Andreea Vasile. Eh, cu acest rol, personaj, care la sfârşit moare în scenă – nu vă fie frică, am murit în rolurile mele atât în scenă, dar mai ales în filme de zeci de ori! – îmi voi încheia şi cariera de actor. Alt rol eu n-am să mai fac!

Nu vă va lipsi publicul?

Tot ce n-am putut cuprinde până acum, întâmplări şi poveşti din viaţa mea, le veţi găsi spuse, cu sinceritate totală, în cele două volume de memorii pe care le pregătesc. Şi destule n-au să fie prea roz, ba altele dure şi grele, pe care puţini oameni le pot aşterne pe hârtie. Cum altfel voi putea ajuta şi pe alţii să lupte aşa cum am făcut eu pentru a le învinge? Toate suferinţele şi bucuriile vieţii mele vor fi acolo, în aceste volume ce sper să apară chiar dacă moşii şi strămoşii mei – ţărani mari! – se vor întoarce acolo, în groapă. M-am pricopsit cu neruşinarea asta de a spune tot. Da, sunt un histrion nenorocit, în urma căruia poţi scuipa sau te poţi mira cum de-l mai poate îndura bunul Dumnezeu.

Aţi fost mereu o fire jovială, care vorbeşte cu deschidere despre orice…

Acum, boala mea s-a agravat. Aşa e sindromul extrapiramidal. Nu e Parkinsonul ăla care te zvântă, pentru că niciodată capul şi mâinile nu mi s-au mişcat necontrolat. Picioarele, în schimb, îngrozitor mă afectează. Fac ce fac şi pic în genunchi. Mă, toată viaţa mea a fost un hazard. Am dat cu banul ca să decid dacă dau sau nu la teatru, am tras la bileţele dacă să mă angajez sau nu la teatrul din Brăila, am aruncat cu cuţitul în uşă să văd dacă se înfige, deci dacă mă căsătoresc cu soţia mea. Dar asta e o laşitate. Hotărârile mari, esenţiale, trebuie să le iei tu, de la tatăl meu am învăţat. Acum pot să iau o astfel de hotărâre şi nu pot fi înduplecat să dau înapoi: mă retrag.

Cum era relaţia cu tatăl dumneavoastră?

Atâtea lucruri am învăţat de la el, până în ultimul moment! Pe la 84 de ani, s-a operat de hernie dublă. „Bă, mai are rost să te operezi la anii ăştia?”, i-am zis eu. „Du-te de aci, mă, copile, să mor sluţit? Eu trebuie să-mi rezolv problemele. Ce, pentru că am 84 de ani să stau s-aştept cucoana îmbrăcată în negru? Nici nu mă gândesc!”, mi-a răspuns. Avea scaune împrăştiate peste tot în curte, şură, grădină, brutărie. Numai ce-l vedeai că se aşeza, el şi câinele său, mereu. Îmi zicea: „Mă, tu l-ai cunoscut pe Bumbulici? Eu cu ăsta…”. A închis ochii la 88 de ani, dând de mâncare la câine şi stând de vorbă cu el. Acolo, în scaun, l-a găsit soră-sa Maria. Nu se răcise încă.

„Am o debara în care ţin grăunţe pentru porumbei. Îmi mănâncă din mână! Într-o zi, am prins o porumbiţă albă, i-am adus-o soţiei mele.”

„A apărut un Panzer pe uliţă”

Aţi moştenit şi dumneavoastră acest ataşament faţă de lumea satului. Cum a fost despărţirea, când v-aţi mutat la oraş?

Eu numai în Vinerea am avut sentimentul siguranţei. Libertatea, holdele, plugul, cerul, Puiu (n.r. – calul său din copilărie) şi vântul. Acolo simţeam dimensiunea, vraja. Când am plecat la liceu, cu trenul, aveam impresia că merii plantaţi de-a lungul liniei ferate fug înapoi şi mă întrebam de ce eu trebuie să merg înainte, când mă trage satul meu.

Cum erau jocurile copilăriei?

Cititi continuarea aici:http://www.adevarul.ro/life/Ultimul_interviu-_al_actorului_Valentin_Uritescu-_-M-am_pricopsit_cu_nerusinarea_de_a_spune_tot_0_647335705.html

About Maria Postu

Nu-mi place ideea de a evada...E ca si cum ai smulge cu forta ceva care de fapt, iti apartine:LIBERTATEA cu care te-ai nascut si in care te vei intoarce...Si totusi, eroul meu preferat, de parca eu l-am nascut, este Papillon... Aici e o forma de libertate... evadare...un substitut, o libertate cu gust de gratii si catuse...ma veti gasi aici la orele de vizita indiferent ce semnalmente aveti...Nu e nevoie sa treceti pe la siturile de serviciu pentru a afla ce mi-as dori:pe voi venind la mine in vizita, sa cinam impreuna din cuvinte ca la un banchet infinit cu arome imprevizibile si inconfundabile, de negasit aiurea pe strada, la teatru, la opera sau oriunde in alta parte decat aici...Chiar daca nu ne putem privi in ochi, nu ne putem vedea gesturile, ne simtim pasii gandurilor, ne pipaim prin cuvinte mai mult decat am face-o vreodata in realitate...Ma puteti gasi undeva in secorul 2, la CNB George Cosbuc, Bucuresti.....Micul mister a cazut sau e mai tentant?Mi-ar placea sa cred ca da...suntem toti in spatele unor ferestre (Asa se numea cea de-a patra carte a mea de versuri, publicata in 2007.."DIN SPATELE FERESTREI"...O mai puteti gasi, daca va grabiti, la libraria Muzeului LIteraturii Roamane...Acolo veti gasi ce nu v-am spus eu acum, despre mine...Va astept...
Acest articol a fost publicat în Muzeul emotiilor mele și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s