Revista Fereastra, nr. 4, mai 2012

Din Mizil, ne soseste un nou numar al revistei Fereastra care si de data asta gazduieste cu generozitate in paginile ei poezie originala, proza, articole de opinie, eseuri, studii critice ale redactorilor si colaboratorilor sai.Amintesc cateva din numele care semneaza in acest numar: Mihai Stirbu scrie despre un subiect vechi dar niuciodata epuizat „Iubirile scriitorilor” acum cei vizati fiind Mihai Eminescu si Veronica Micle, Lucian Manailescu, redactorul-sef al revistei publica un grupaj de versuri sub titlul „Vesnicia de ieri”, Serban Codrin publica un articol original si util iubitorilor de poezie japoneza dar nu numai, intitulat „Haiku-o estetica interioara” iar eu eu am onoarea de a fi prezentata in paginile revistei la rubrica Poetul lunii cu un grupaj de versuri inedite din care va prezint cateva.

uitarea prin gard  poem de Lucian Manailescu

mă uit la istorie prin gard;
trec unii pe uliţă cu un război mondial
şi fac atâta gălăgie şi mor atât
de inutil şi caraghios
şi pe urmă vine armata roşie,
colorând totul, şi pe urmă
oamenii se prefac că sunt fericiţi,
până le explodează liniştea în faţă
pulverizându-i printre mausolee şi spasme.
pe urmă trece un convoi mortuar…
doamne, azi îl înmormântează pe bunicul,
sau pe tatăl meu lazăr
şi pe mine au uitat să mă cheme…
mă uit la istorie prin gard…
mare lucru uitarea!

Lectura placuta!

Răsuncindu-mi adevărul în rană
Îmi răsuceşti adevărul în rană ca un cuţit
frumos cu o lama flexibilă
admirat în vitrină,
pe care nu am îndrăznit niciodată să-l cumpăr,
să-l privesc cum seceră flori, cum curaţă
legume,
cum danseză în mâinile fachirului
şi evită în ultima secundă să străpungă
o inimă de femeie,
cum zace obosit pe planşeta de lemn crăpată,
sau în teaca roasă a vânzătorului de castele
în Spania,
acum e randul meu să-l am sau să-l las să mă aibă
aşa cum nu am lăsat pe nici un bărbat s-o facă,
ajunge acolo unde nici o sărutare nu a ajuns,
declanşând orgasme la care nu am visat,
îmi pipăie gândurile, lasă dâre de sânge
să poată reveni plin de tandreţe
asupra prăzii la noapte,
se-nfruptă din mine ca un îndrăgostit pătimaş
şi neruşinat,
nimic nu-mi rămâne întreg, nici numele,
nici cuvintele zăcând rănite pe buzele albe,
nu ştiu când va ieşi acest cuţit din mine
şi cine ar putea vindeca rănile lăsate amintire
de o dragoste incestuoasă,
am crescut adevărul-cuţit la sân şi apoi
tu l-ai ademenit,
ca acum să-l întorci cu pricepere de fachir
împotriva mea
şi de data asta el nu-mi mai poate evita
inima…

Tablou neterminat
Îţi pozam pe muzica lui Boney M
culorile se aşezau în ritmul Rivers of Babilon,
eram bronzată şi astă mă făcea
să mă simt exotică,
acolo la tine în tablou, veneai şi tu uneori
să-mi dai să trag un fum
ne scăldam în râurile din Babilon
în timp ce Bobby Farrell îşi verifica
microfonul,
aveam pielea de pânză cu miros de clei
de parcă murisem şi fusesem îmbălsămată
iar tu veniseşi la înmormântare
cu tuburi de culori în mână
în loc de flori,

ce bine-i aici,
îţi spuneam zăcând în tablou ca în sicriu,
eu nu mai vreau să-ţi pozez azi,
alătură-mi-te şi tu în tablou
să dăm bine în poza din tabloidele de mâine…

Mai mult de o replică
În fiecare zi sunt sunată,
răspund amabilă,
greşeală, spune o voce gravă.
Ca o centralistă la o centrală demodată
păstrată doar pentru filmele de epocă,
îmi repet replicile prin care l-aş putea reţine
pe straniul necunoscut
mai mult de o replică la telefon,
sunt doldora de replici ca un regizor
la trei filme în paralel,
unul istoric, altul thriller şi un SF,
uneori le încurcă şi spectatorii cred

că au greşit canalul, cinematograful sau filmul,
am rezervat replici diafane pentru
telefoanele de dimineaţă
replici apetisante pentru cele de la prânz
iar cele mai senzuale sunt cele pentru telefonul
de noapte,
ca de pildă, azi ţi-am programat o şedinţă
de spiritism la miezul nopţii,
domnule, cheamă-mă
şi-ţi voi arăta vocea mea nudă pe care
n-o arăt nimănui,
apoi o scenă de streaptease vocalic
de cinci stele
pierdută de regizorul meu distrat
în scena balconului,
am şi replici de rezervă,
dacă interlocutorul meu ar dori să închidă
telefonul,
prin care îl pot ţine legat de fir omieşiuna
de nopţi,
câte poveşti adun eu ziua de la biroul
de poveşti pierdute unde lucrez,
aş putea da de lucru telefonistelor din tot
universul,
ce-ar fi, o lume întregă stând la coadă,
pândind un fir la telefonul la capătul căruia
mă aflu eu
ţesând şi deşirând o

altă poveste în aşteptarea
unicei voci
care s-o merite.
Dar cineva mi-a întrerupt conexiunea.

POEME de MARIA POSTU