Imprevizibilul final al romanului RECITALUL…

-Tania…e imposibil…Cati…e moartă, am fost la înmormântarea ei, nu are rost să mai sper ceva.

-Dar vreau să mă conving, vreau să vorbesc cu fata aceasta…Să-i aud glasul…Anatheea ciocăni ușor la ușa camerei fetei .

Se auzi o voce obosită:

-Intră…

-Clara, ți-am adus doi  invitați, vor să te cunoască…

În aceeași clipă doamna Manea scoase un țipăt și trebui s-o susțină soțul ei spre a nu cădea jos.

Și el însuși tulburat de cea care i se ivise în fața ochilor, rosti încet:

-Cati???!

-O cheamă Clara, îl corectă Anatheea neîndrăznind să ghicească ce se ascundea în spatele acelei scene emoționante.

Între timp, doamna Manea își revenise și se apropiase de fată:

-Cati.!..Tu esti Cati?!

Fata îi privise la început uimită.Miile de fragmente disparate din trecutul ei încețoșat care îi rulau prin fața ochilor începură să capete contur și claritate.Vocea femeii care o strigase pe nume, pe alt nume decât cel pe care o strigau toți de un an de zile, apoi vocea bărbatului, îi păreau cunoscute. Îi privi cu teamă, cu neîncredere câtva timp, așteptând o explicație care nu venea de la Anathea, cea care îi fusese în ultimul an mamă și prietenă, dar Anathea își ferea privirea.Nu îndrăznea să recunoască ceea ce bănuise încă de când Clara își făcuse pentru a doua oară apariția pe scenă.Clara nu era nimeni alta decât adevărata Clara, nu substitutul ei în memoria Anatheei, cea pe care o pierduse cu mult timp în urma, în studenția ei aventuroasă  și inocentă.Se auzi o bătaie în ușă.Nu i se răspunse așa că Horațiu intră, surprins de absența îndelungată a patroanei pe care invitații o revendicau în mijlocul lor s-o felicite pentru organizare și mai ales pentru recitalul de pian.

-Anatheea, trebuie să vii puțin…

Horațiu era surprins de ce vedea: pe micuța Clara tulburată ca niciodată, pe cei doi bătrâni, cu ochii în lacrimi…

Anatheea știa:da, își regăsise fiica dar acum o pierdea din nou și definitiv.Era sigură că acesta era copilul ei, pe care nu-l putuse păstra. Dar se bucura că cei doi n-o recunocuseră în femeia elegantă și sigură pe ea, pe studenta săracă și neajutorată al cărei destin putea fi tulburat de nașterea unui copil într-un moment nepotrivit și în circumstanțe ciudate.Și nici Anatheea nu avea de gând să le spună adevărul.Fata nu ar fi putut suporta.Iar detaliile legate de felul cum ajunsese fata la ușa ei se împleteau cu acel accident cu trei victime din care scăpase doar o fată, care nu fusese recunoscută și fusese declarată drept Cati Manea.Adevărul se dezvăluia abia acum Anatheei în întregime.

 -Anatheea, ce s-a întâmplat?întrebă nerăbdător Horațiu, bănuind deja o legătură între acei oameni și fată.Nici ei nu-l recunoscură în Horațiu pe bărbatul care le oferise cu ani în urmă un copil.

Anatheea nu era hotărâtă să-i dezvăluie secretul:da, el știa că pierduse cândva un copil.Să-i spună că l-a pierdut din nou, că acum l-a regăsit? Niciodată. Horațiu, cel mai apropiat bărbat din viața ei, nici părinții copilei, nici Clara sau Cati, nu trebuiau să-i afle secretul.Trebuia să se mulțumească derulând la infinit tot restul vieții întâmplările banale și apoi bizare, care conduseseră la acest deznodământ fericit.Important era că fata trăia și că își regăsise părinții.

Anatheea se întoarse împreună cu Horațiu în salon.Fură primiți în ropote de aplauze. Între timp, ospătarii continuau să aducă platouri la mese.Pe scenă își făcu din nou apariția trupa de dansatori.

 

SFÂRȘIT

 

 

 

About Maria Postu

Nu-mi place ideea de a evada...E ca si cum ai smulge cu forta ceva care de fapt, iti apartine:LIBERTATEA cu care te-ai nascut si in care te vei intoarce...Si totusi, eroul meu preferat, de parca eu l-am nascut, este Papillon... Aici e o forma de libertate... evadare...un substitut, o libertate cu gust de gratii si catuse...ma veti gasi aici la orele de vizita indiferent ce semnalmente aveti...Nu e nevoie sa treceti pe la siturile de serviciu pentru a afla ce mi-as dori:pe voi venind la mine in vizita, sa cinam impreuna din cuvinte ca la un banchet infinit cu arome imprevizibile si inconfundabile, de negasit aiurea pe strada, la teatru, la opera sau oriunde in alta parte decat aici...Chiar daca nu ne putem privi in ochi, nu ne putem vedea gesturile, ne simtim pasii gandurilor, ne pipaim prin cuvinte mai mult decat am face-o vreodata in realitate...Ma puteti gasi undeva in secorul 2, la CNB George Cosbuc, Bucuresti.....Micul mister a cazut sau e mai tentant?Mi-ar placea sa cred ca da...suntem toti in spatele unor ferestre (Asa se numea cea de-a patra carte a mea de versuri, publicata in 2007.."DIN SPATELE FERESTREI"...O mai puteti gasi, daca va grabiti, la libraria Muzeului LIteraturii Roamane...Acolo veti gasi ce nu v-am spus eu acum, despre mine...Va astept...
Acest articol a fost publicat în Muzeul emotiilor mele și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s