Cititi aici romanul Recitalul

RECITALUL

Prolog

-Haide, dă-mi copilul!…Acesta a fost ultimul alăptat…Şi două mâini puternice se întinseră spre ea şi îi desprinseră cu delicateţe ghemotocul înfăşurat în scutece.

-Dar mai am o săptămână până la facultate, aș mai putea sta cu ea!

Bărbatul aşeză cu grijă copilul în pătuţ şi cei doi ieşiră.

-Nu uita de angajament! Sper că ţi-ai făcut bagajele…Te rog să vii să semnezi  ultimele documente !

-Aş putea măcar să vin s-o văd in când în când?

-Nu ,Theea…Ştii foarte bine că nu poţi…Mai ai un an la facultate, apoi…repartiţia la noul loc de muncă… Parcă spuneai că pentru tine profesia e totul…

-Spuneam asta înainte de a o avea pe Clara…Priorităţile mele s-au schimbat…O voi lua imediat ce îmi primesc repartiţia.Atunci n-o să-mi mai pese ce gândesc oamenii despre o femeie singură cu un copil.Spune-le soţilor Manea că fetiţa e a  mea. Le voi răsplăti efortul de a o creşte un an şi jumătate… Şi discreţia.…accentuă tânăra fată îndreptânu-se spre taxiul ce avea s-o ducă la gară.

Bărbatul îi făcu un semn cu mâna şi apoi închise poarta.Din pragul uşii, cei doi soţi, îl priveau nerăbdători.

 

 

Cap.I

Anatheea aruncă o privire îngrijorată spre sala uriaşă a restaurantului dar curand observă că nu avea motive de nelinişte: cu fiecare minut care trecea şi  apropiind-o  de momentul magic al inaugurării anunţat cu multe săptămâni înainte, numărul invitaţilor creştea. Şefii de sală se plimbau amabili printre mese şi îi conduceau  la mesele rezervate.

 

-Şefule, mai ai vreo masă liberă? Se auzeau voci la intrare adresându-se bodyguarzilor carea aveau ordine precise să nu-i primească decât pe cei cu invitaţii sau cu rezervări. Deşi aveau încredere în angajaţii lor, Anatheea, o femeie în ţinută de seară, încât ai fi crezut că e un oaspete care nu-şi găseşte locul, şi Horaţiu, secondând-o respectuos, inspectau totul spre a fi siguri că nimic nu era in neregulă.

-Theea…încercă bărbatul s-o liniştească văzându-i expresia îngrijorată ! Totul va fi perfect…

-Horaţiu…Gândeşte-te, după un an de zile, e firesc să-mi fac griji! E practic alt loc şi pe dinafară şi în interior…

-Theea…după seara asta, prestigiul tău va creşte!

-Dar cu ce preţ, cu ce preţ, Horaţiu! A fost o investiţie uriaşă, o sa-mi ia ceva timp până o vom recupera!

Localul, insignifiant la început,  devenise din an în an mai vizibil pe harta distractiei oraşului  provincial, făcându-i pe mulţi să-l prefere  în locul unui local din Capitală. Adevărul e că pe măsură ce acesta câştiga în steluţe şi rafinament, îşi pierdea vechii clienţi şi devenea tot mai mult apanajul unei elite a oraşului. Aici puteai organiza un majorat cu cateva clase de elevi,cu oferte în funcţie de pretenţiile financiare ale copiilor, de la adolescenţi din cartiere mărginaşe, la odraslele de bani-gata, oricine îşi putea împlini aici un vis sau un capriciu, putea deschide porţile unei iubiri sau putea închide discret o relaţie îndelungată, oficială sau nu. A avea cont la Anatheea era dovada bunului–gust, a rafinamentului, era ceva ce consfinţea apartenenţa  la o altă lume. Iată de ce, de la o renovare la alta, localul devenea tot mai elitist atât în privinţa clientelei cât şi a personalului.Prea puţini erau cei care o urmaseră pe carismatica patroană pe traseul ei dificil început în urmă cu douăzeci de ani când achiziţionase această casă veche într-o zonă centrală a oraşului. Renovând şi investind puţin câte puţin în fiecare an, casa bătrânească se transformase peste noapte în complexul uriaş care se zărea de la distanţă şi care devenise nu doar un loc în care intri ca să mănânci ci un loc în care intri să savurezi o mâncare exotică, un spectacol minunat, să participi la o seara greu de uitat.De la tacâmurile Jardin d’Eden , lumânările parfumate, candelabrele de cristal, mobilierul în stil clasic, până la atitudinea stilată a chelnerilor, totul transmitea stil, eleganţă, rafinament care îţi creau dependenţă.

Printre puţinii care rămăseseră alături de ea, se număra şi Horaţiu, vechiul ei prieten avocat, cândva instrumentul destinului care o ajutase să îndepărteze urmele unei iubiri neîmplinite, motiv pentru care Anatheea îl considerase mult timp nu prieten ci duşman.Între timp însă drumurile li se intersectaseră şi fiind exclus din Barou în urma unor afaceri dubioase acceptase protecţia Anathhei. Devenise acum omul bun la toate, având un statut ambiguu faţă de ea, devotat până la sacrificiul de sine , temut şi râvnit de alte restaurante care încercau să-i ghicească rolul .Ce era Horaţiu? Amant? Nu părea, de vreme ce nu o însoţea niciodată la petrecerile familiale! Angajat, nu, asociat poate, deşi era prea independent şi lua de multe ori decizii fără să o mai consulte, ea aprobându-le şi permiţându-i să efectueze orice tranzacţii .

Terminându-şi ultima verificare, cei doi intrară în biroul elegant al Anatheei dar pe care îl folosea de câte ori avea nevoie şi Horaţiu.

-Theea, îi spuse Horaţiu, eşti sigură că nu-ţi va compromite inaugurarea?

-Nu mă îndoiesc că va face faţă cu brio acestui eveniment!

Vocea îi trăda emoţia şi surescitarea:

-Poate că în seara asta vom afla într-adevăr cine este, de unde vine, ce ascunde, fără să vrea… Se auzi o bătaie discretă în uşă.Era unul din băieţii de la aprovizionare :

-Doamnă, tocmai a sosit ultima comandă de flori!

 -Completează spaţiile din faţa scenei! Instalaţiile de sonorizare sunt în regulă?

-Bineînţeles, îl cunosc pe inginerul de sunet, l-am testat de atâtea ori cu alte ocazii.

-Dan, accentuă Anatheea, acum  este altceva. Nu ne putem permite să compromitem seara din cauza sonorizării!

-Vă asigur că toul va fi ok.Instalaţia de lumini, sunetul, totul va fi la înălţime!

-Nu uita că nu trebuie să-i asurzim pe invitați.Muzica clasică e altceva decât ce am servit până acum clientelei noastre.Au fost preveniți din campania de promovare. Cine vrea muzică lăutărească, manele, nu are ce căuta aici.

-Veți fi foarte mulțumită, încheie băiatul în timp ce se pregătea să iasă.

-Sunt foarte curioasă…spuse Anatheea, moment în care îi sună telefonul:

-Alo! De la revista 7 seri :Cu doamna Director!

-Da, eu sunt!

-Am sunat în legătură cu comunicatul de presă!

 -Vă așteptăm, îi spuse Anatheea cu o politețe rece, și închise.Acceptase la insistențele lui Horațiu prezența presei la inaugurare.Dar nu avea de gând să le permită să se atingă de trecutul Clarei.În nici un caz.

 

Cap.II

 

Clarei îi era foarte teamă ca o va dezamăgi pe Anatheea. Și fusese atât de bună cu ea într-o vreme când  ea nu știa cum ajunsese aici, pe treptele acestui local unde atît de ușor ar fi putut fi confundată  cu o cerșetoare, cu o femeie ușoară…Nu-și amintea dacă o  adusese cineva sau dacă fugise de undeva .Era o dimineață rece de toamna pe care ea o petrecuse  hoinărind pe străzi, hrănindu-se din gunoaie și din ce primea fără să cerșească.Sosirea frigului o luase pe nepregătite.Era poate prima  ei toamnă pe care o petrecea departe de siguranța unui adăpost  familiar .Încă nu-și amintea unde-și petrecuse cele peste 20 de anotimpuri ale vieții. Nu știa nici dacă Clara este numele ei adevărat.Theea, femeia care o văzuse pe scări și o primise la ea, i-a  spus că îi amintește de cineva drag, pe care l-a pierdut de mult.Un copil ?O soră ?Nu știa, Theea nu i se confesase. Știa doar că în dimineața aceea de octombrie, zi care  devenise a doua ei zi de naștere, a renăscut.Theea a primit-o în restaurant, i-a oferit  o cameră deși de multe ori petrecea nopțile la ea, încercând să–i înlăture ceața din memorie. Da, necunoscuta nu uitase să vorbească, se xprima  îngrijit, fără nici un accent regional, ceea ce, spunea Theea, însemna că fusese educată cu grijă, de o familie iubitoare.Avea un vocabular bogat, pe care Theea i-l testa provocând-o să povestească despre  ce i se întâmplă ziua, ce oameni întâlnește, dacă cineva dintre ei îi trezește vreo amintire.

-Clara,  ai mai fost pe aici ?Văd că ai reținut foarte ușor numele străzilor pe care treci…

-Nu știu, totul e ca într-un vis…Am amintiri vagi care se accentuează o dată cu trecerea timpului.

 -În ce oraș suntem acum, Clara ?

-În P., normal…Și zâmbea uimită de naivitatea întrebării.

Theea îi câștigase încrederea și dragostea.Dar acum?Ce urmărea cu ea? Îi era teamă, de parcă altcineva, altă dată, s-ar fi folosit de dragostea ei spre a-i provoca o rană de nevindecat.Uneori, în casa Theei se produceau mici evenimente mondene la care asista și Clara.

-Theea, tu-ți aduci personalul de la restaurant acasă? îi spuneau prietenele uimite de ciudatul musafir al doamnei Theea,  cunoscută de toti ca o femeie care iubește izolarea.

-Dar nu face parte din personal! E fiica unei prietene, petrece câtva timp la mine…mințea Teea.

Nu participa la conversație dar zecile de discuții ale unor femei trecute de prima tinerețe, îi erodau memoria scoțând la iveală crâmpeie, fragmente din alte seri, alte discuții, alte fețe care discutau, discuții la care participase  și ea. Era curioasă de ce la aceste seri nu participau și bărbați. În afară de Horațiu, bărbatul de la Restaurant, care venea uneori pe aici, fără să-și petreacă însă noaptea, nici un alt bărbat nu călca prin casă.

 La sfârșitul lui octombrie, Anatheea își invitase ca de obicei prietenele la ea. Era seara de Halowen și Clara fu mirată să vadă că femeile se costumaseră altfel decât de obicei plănuind să plece mai târziu să petreacă seara aceasta…

Cap.III

 

-Cati, la Halowenul ăsta vreau să–mi fac de cap…Plecăm de aici…Știu un loc special…

-Anda, știi că nu am timp, trebuie să lucrez…Am recital sâmbăta viitoare…

-Lasă, nu se întâmplă nimic dacă o singură seară nu  studiezi…Haide… vorbesc eu cu profa de pian, să te înțeleagă…Și am o idee…

-Uf!Anda, cine știe ce idei mai ai? Ai grijă…

-Nu te speria…O să-ți placă .Cati, mai ții minte, când eram mici și toți spuneau că suntem gemene…deși eu sunt șatenă , tu…blondă…

-Mă faci curioasă, Anda, zi odată…

-Păi, uite, hai să ne costumăm, eu să fiu tu, tu, eu…La 7 vine Sorin să ne ia….El e primul care va trebui să se lase păcălit.

Cele două fete își schimbară rapid rochiile, bijuteriile iar Anda scoase din geantă două peruci, una brunetă și alta blondă.Cati  părea încîntată de jocul acesta.

-Bine dar…încercăea să afle detalii legate de locul petrecrii.Dacă ne deconspiră…vom fi singurele nemascate…

-Așa e…Te-ai gândit bine…dacă-i bal, bal să fie.Am avut eu grijă.Am închiriat două costume medievale de la teatru.Știi doar că avem aceleași măsuri.

*

Ce seară… Cati ar fi vrut ca ea să nu se termine niciodată…Îi plăcuse să-l ademenească pe Gabi, iubitul Andei. Evita să vorbească, ajutându-se mai ales de gesturi.Jocul de lumini o ajuta să -și ascundă adevărata identitate.Sorin era fascinat de noul parfum al celei pe care o credea Anda.Mâinile lui alunecau febrile pe corp profitând de semiobscuritatea și de aglomerația de pe ringul de dans.Cati îl îndepărta delicat, nedorind să-și divulge încă identitatea.Convenise cu Anda s-o facă mai târziu, jocul trebuia continuat cât mai mult timp, pentru ca după aceea amintirea acestei seri să devină un subiect permanent de discuții  și amuzament.

Seara părea desprinsă dintr-un basm.Mai fusese oare și la alte seri de Halowen ?Oare deghizarea o făcea să pară atât de specială?Sau noile senzații care îi invadau corpul în ciuda interdicției interioare care îi spune :”Nu ești Anda, tu ești Cati, ea este cea mai bună prietenă a ta și aceasta nu e decât o glumă bună…” erau de vină ?Se întreba cum se descurcă Anda cu iubitul ei.Oare luase jocul prea în serios ?Ce putea să facă spre a respecta regulile unui joc inventat de Anda ? Nu ! Era sigură. Anda, cea bună prietenă a ei știa să respecte regulile.Îi dovedise de atâtea ori asta.

La miezul nopții cele două fete se desprinseră din brațele băieților și reveniră cu înfățișări schimbate. Fiecare, de data asta se întoarse în brațele adevăratului partener, dar uitând să-și schimbe bijuteriile.Oare băieții simțiseră schimbarea ?Erau derutați și în scurt timp hotărâră să plece acasă.Se urcară în mașina lui Sorin, un Volvo micuț dar cu care făceau adesea plimbări în patru.Sorin era un șofer experimentat, conducea de la 18 ani.Dar în seara asta băuse ceva.Ieșiră pe autostradă. Sorin rula cu peste 120.Anda în brațele lui Gabi, era în al nouălea cer.Sorin încerca să ia parte la distracție dar Cati, singura care nu consuma alcool, încerca să-l distragă de la veselia din spate.Din spate, cineva le tot dădea flashuri.Sorin începea să se enerveze.

– ‘Tu-i mama lui de snob…dacă are Lexus însemnă că trebuie să mă umilească ? Las’ că-i arăt  eu lui…

Și în momentul acela micuțul Volvo țâșni ca și cum și-ar fi luat zborul de pe un aeroport.Un scrâșnet îngrozitor de roți, o frână puternică, metale care te strivesc, o apăsare, țipete, curcubee ciudate prin fața ochilor și apoi…nimic.

*

Prietenele Anathhei o priveau pe micuța Clara și nu înțelegeau de ce dintr-o dată îi țâșniră lacrimi uriașe in ochi.

-Mergeți singure, trebuie să văd ce s-a întâmplat cu Clara…

-Ok…Să nu regreți, îi spuseră doamnele pe un ton ofuscat !

 

Cap.IV

 

Să fii sunat în toiul nopții nu e niciodată un semn bun.Tania  nu putea adormi până nu auzea ușa deschizându-se și  pe fiica lor pășind ușor să nu-i trezească, ori de câte ori ajungea acasă târziu, ceea ce de fapt nu se întâmpla des. În seara asta ațipise cu greu știind că, fiind noaptea de Halowen, fetele vor întârzia.Cati ieșise cu prietena ei cea mai bună, Anda.Acum însă…Teama puse stăpânire pe ea și acel telefon nu aducea vești bune. Într-adevăr, presimțirile ei se adeveriseră.Se întâmplase ceva cumplit.În accident fuseseră trei victime : doi băieți, o fată care trebuia identificată, cealaltă fiind grav rănită cu lovituri în zona craniană.

Au fost cele mai cumplite zile din viața lor. Emil a trebuit să meargă a doua zi la spital să o identifice.Fața era o masă de carne sângeroasă.I-a recunoscut însă bijuteriile pe care chiar ei i le dăduseră când împlinise 18 ani și de care ea nu se despărțise niciodată.Inelul, cerceii și medalionul :erau ale lui Cati.Trei familii îndoliate și una dintre fete, Anda, grav rănită. După recuperarea fizică urmase cea psihică. Fata, cu fața tumefiată, cu o cicatrice ce avea să lase urme toată viața pe chip, nu își mai amintea absolut nimic.Fuseseră nevoiți s-o interneze într-un spital  de boli nervoase sperând să poată fi ajutată. Părinții lui Cati ar fi vrut să vorbescă cu ea, să știe care au fost ultimele clipe de viață ale fiicei lor dar după câteva luni petrecute la spital, fata , fără să dea șanse de recuperare, dispăruse și nimeni nu o mai găsise deși îi fuseseră trimise semnalmentele peste tot…

O numiseră fiica lor pe cea pe care o adoptaseră în urmă cu peste 20 de ani de la o studentă ce voia să ascundă familiei ei nașterea nelegitimă a unui copil , după ce ani întregi încercaseră fără rezultate să aibă un copil. Dar Cati fusese mai mult decât copilul lor.Pierduseră un copil pe care se angajaseră să-l crească și să-l iubească și  se simțeau incapabili ca părinți și ca oameni.Nu vor uita niciodată suferința acelei fete, studentă la litere care fusese nevoită să le încredințeze copilul sperand că într-o zi va putea  să și-l recupereze legal. Noroc cu avocatul acela isteț, Horațiu parcă îl chema, care îi costase o groază de bani dar care avusese grijă s-o țină pe fată departe de copil.Își schimbaseră numele , pe fetiță o chema acum Ecaterina, se mutaseră, și fata nu mai reușise să dea de ei.Dacă ar ști ea ce au făcut ei din copilul lor ! După ce terminase facultatea îi căutase pe părinții copilului dorind măcar să-l vadă.Dar familia aceea nu mai exista.Căutările ei au fost zadarnice.Și atunci nu i-a rămas decât să spere că într-o zi, printr-o minune, ar putea-o regăsi.Veniseră timpuri ciudate, diploma ei de profesoară nu mai valora nimic și Anateea își spunea că oricum, destinul o pedepsise.Își interzisese bucuria unei familii, a unui alt copil.Copilul ei deveni restaurantul, botezat în amintirea fiicei pierdute, Clara House.

 

Cap.V

 

Anatheea hotărâse acum,  după renovare, să achiziționeze un pian.Un pian uriaș, tronând în mijlocul salonului principal, chiar  intimidând pe unii din vechii clienți ai localului care dădeau târcoale, dornici să surprindă mai repede trasformările care duraseră un an. După seara aceea când aflase câteva lucruri din trecutul ei, Anatheea observase unele schimbări în comportamentul Clarei. Se oprea din plimbările ei zilnice și îi privea pe meșteri cum aduseseră uriașa cutie adăpostind pianul, cum despachetaseră cu grijă frânghiile care țineau ciudata vietate înlănțuită. Apoi îi găsiseră cel mai bun loc în salon, îl probaseră în joacă și fusese chemat acordorul.Fatase așeză lângă el urmărind fascinată fiecare mișcare a acestuia.Din când încând, profitând de plecarea acordorului afară la o țigară se apropia de instrument ca de un vechi prieten pierdut și scotea sunete care o înfiorau de plăcere.

 –Lasă-mă să termin, îi spuse blând bărbatul, care auzise in cartier despre ciudata fată care sosise la restaurant.Nu era voie să o jignești sau să-i spui ceva că aveai toate șansele ca patroana să întrerupă orice afaceri cu tine.De unde știi să cânți ?

-Nu știu…Nu țin minte…

-Poftim, am terminat, acum poți să cânți, dar vezi să nu-l dezacordezi că se supără doamna !Și am auzit că aici va avea loc un concert, curând…

-Doar un pic…spuse fata privindu-l cu uriașii ei ochi albaștri care o fascinaseră pe Anataheea în dimineața în care o văzuse la ușa restaurantului.

După plecarea acordorului, fata își căuta stângaci un pretext spre a fi în preajma pianului, mângâindu-l cu degetele, temându-se parcă de ce anume ar putea descoperi dacă ar sta mai mult în preajma lui. Anatheea o urmărea discret sperând că poate acum era momentul să afle câte ceva despre strania fată.

-Clara…O strigă chiar în momentul când fata se așeză la pian, dar fata părea deja smulsă acestei lumi și transbordată în altă realitate.Prinsese curaj.Crâmpeie din trecut îi reveneau în memorie, cu fiecare notă pe care degetele ei abile o nășteau pe clape iar sunetele care se propagau , îi deșteptau imagini din alte săli uriașe unde deasemenea se aflase un pian și unde ea  cântase.Încet-încet personalul își înterupsese treaba și mai discret sau mai cu curaj, se opriseră  ascultând fascinați muzica țâșnind din clape. Fata de la ghenă, cum o porecliseră cei mai mulți, se metamorfozase :devenise din Cenușăreasa restaurantului, pretext de glume și ironii pentru tinerii ospătari , o prințesă desprinsă parcă din cărțile cu povești, spiritualizată de sunetele născute de degetele ei, iar fața ei inocentă,și uneori induioșător de transparentă, în ciua cicatricei care îi brăza fața, căpătase o aură profundă, pe măsură ce trecutul i se dezvăluia în fâșii mici, desprinse parcă dint-un teritoriu necunoscut, pe care era gata în sfârșit să-l descopere. Anatheea nu se gândise încă pe cine va angaja să folosească instrumentul cumpărat pe o sumă enormă.

-O investiție uriașă, inutilă, îi spusese Horațiu…

-Nu se știe, adăugase Anatheea…Câte localuri din orașul ăsta au pian ?!

-Nici unul, răspunsese resemnat Horațiu, convins în sinea lui că nu toți clienții vor îndrăgi acest gen de spectacol. Acum se ivise o șansă nesperată și nebănuită : micuța orfană se dovedea altceva decât părea unora dintre răuvoitori : un copil aparte care nu se știe prin ce împrejurări tragice își pierduse memoria dar care, iată, grație unei întâmplări, care declanșase  firul rememorării, părea că-și revine.Era oare posibilă o minune ? Antaheea ar fi dat orice să afle cine era strania făptură care năvălise discret în viața ei, tulburând-o și întorcând-o din făgașul ei normal. Avea și ea secretul ei, greșeala pe care o făcuse cu ani în urmă, când nu era decât o gâsculiță nevinovată de care profitase din plin Sandu secret necunoscut celor din jur, cu excepția lui Horațiu care nu ar fi trădat-o nicodată. Cât de greu fusese să-și ascundă sarcina față de colegi, față de profesori …

Se bucura de acest dar numit Clara dar în același timp se temea de el.Trebuia ca nimic și nimeni să n-o tulbure, nici măcar un medic, un psiholog, cum sugera Horațiu.

-Cred că cel mai bine ar fi să mă prefac că nu am observat schimbarea, s-o aștept pe ea prima să mi se destainuie…îi spuse Anatheea lui Horațiu.

– Nu avem de unde ști ce amintiri a scos la suprafată acest pian…Pot fi bune sau pot fi rele.Ar fi trebuit să mă lași să caut ceva despre ea.

-Ai dreptate, Horațiu, cred că voi face ceea ce trebuia sa fac de mult.Angajează pe cineva să-i caute urmele .

-Dar până atunci poți face ceva mai simplu ; pe afișul cu inaugurarea postează și câteva fotografii cu ea…Poate o va recunoaste cineva.

-Bună idee…Deși orașul nostru e destul de mic…S-ar fi aflat de dispariția ei si cineva ar fi venit s-o caute…

*

–Nu știu de ce m-ai adus înapoi…Am plecat de aici tocmai ca să ni se piardă urmele…Să nu ne fie cerută niciodată înapoi fetița noastră…

-Poate de aceea am pierdut-o…Că nu aveam dreptul să răpim ceva ce nu era  al nostru…

-Dacă i-am fi dat-o înapoi mamei ei după terminarea facultății, poate ar mai fi trăit și astăzi…

-Aici, în orașul părăsit e tinerețea noastră…

-Ar trebui să revenim de tot aici, ce zici, Tania ?

-Mi-e frică…Mă mai gândesc…

Cuplul se plimba încet pe străzile centrale ale orașului care se străduia din răsputeri să-și piardă aerul provincial, împrumutând cât mai multe forme ale civilizației marilor orașe, denumiri de firme în engleză, designuri ciudate, în contrast cu arhitectura cuminte dar valoroasă și veche a orașului, cândva, un centru artistic și cutural important al sudului țării.

-Uite, spuse Tania, ca și cum ar fi confirmatt gândurile soțului ei, acest restaurant…

-Nu  e restaurant, e Casa de Cultură…

-Ba nu, uite vezi mesele, ofertele…

-Deocamdată eu văd că e în reparații…

-Și totuși, au pus afișe pentru inaugurare, zise femeia oprindu-se în fața fotografiilor care ofereau detalii despre apropiata zi a redeschiderii, promițând un spectacol de excepție oferit de artiști din toate genurile. Era fotografiată o tânără pinistă, cu un profil delicat și cu niște degete transparente, încât aveai impresia că se vor frânge sub greutatea umbrelor din jur. Fotograful, un  profesionist, fără îndoială, alcătuise un colaj suprarealist în care se alăturau degetele pianistei cu ochii ei albaștri triști și misterioși, mascându-i cicatricea de pe obraz.

Femeia privea fascinată fotografiile, ca și cum ar fi văzut o nălucă.

-Emil, dacă nu aș fi fost martoră la înmormântare, aș crede că  fetița noastră, căreia toți îi prevedeau o carieră muzicală de excepție, a înviat!

-Știi ce, sâmbăta viitoare suntem aici…Hai să venim și noi la inaugurare!

 

 

*

Era ora 19.Anatheea încerca să-și ascundă emoția în fața angajaților, conștienți de sarcina ce apasă pe umerii lor.Printr-o coordonare perfectă, grație șefilor de sală instruiți și verificați de Horațiu, totul trebuia să funcționeze ca un computer performant.Personalul nu trebuia să pară alcătuit doar din ospătari, bucătari,chelneri ci trebuiau să se se ridice la rangul de artiști, de prestigidatori care trebuiau să aibă toată sala la degetul mic. Dar nimic și nimeni un trebuia s-o eclipseze pe senzația serii, pe pianistă în care un ochi atent ar fi recunoscut pe tânăra ocrotită la restaurant din generozitatea stăpânei.

-Clara, e timpul…La ușă se mai îngrămădeau încă amatori de spectacol dar boyguarzii  nu le permiteau să intre decât dacă prezentau invitațiile și rezervarea.Toate saloanele erau pline, lămpile din cristal aruncau o lumină diamantină.Uniformele chelnerilor, asortate cu tonurile aurii ale pereților și cu culoarea mobilierului te făceau să crezi că te afli în reședința unui nobil din veacurile trecute.Decorul fusese gândit în așa fel încât să nu simți presiunea zeului ban dar să beneficiezi din plin de ea. Acum, aici era  seara în care, chiar dacă la final ți se trimitea discret  nota de plată, primeai daruri, unice.Inoubliabile, așa cum erau și acordurile divine care te învăluiau discret de undeva din mijlocul salonului central.

În sfârșit, toți invitații își găsiseră locurile.Chelnerii serveau băuturile din partea casei. Bărbații savurau toaletele decoltate ale femeilor, unele cunoștințe, altele frumoase necunoscute sosite din alte orașe . În aer pluteau discret miresme exotice alături de un parfum greu de definit și îmbuteliat în sticluțe mici, puse la dispoziția tuturor: era parfumul fericirii, atât de greu de păstrat.Ei, bine, în seara aceasta el se plimba în acest loc.Oricine îl putea simți, se putea îmbăta cu el. Aflați undeva într-un colț discret cu o vedere bună  asupra scenei, cei doi soți, Tania și Emil traversau stări contradictorii: de la euforia pe care le-o trezea muzica, la rememorarea încă o dată a durerosei absențe a fiicei lor:

-Emil…nu mă pot opri să nu visez că această fată ar  putea fi ea…

-Tania, trezește-te…am venit aici să uităm…Știi că e imposibil să fie ea…

-Ascultă e…Piazzolla…Îi plăcea să-l cînte când era prea obosită de studiile obligatorii pentru examen.

-Ce aștepți…nu suntem la un concert la Ateneu…

-Și totuși…Emil, fata asta cântă cu prea multă emoție ca să se limiteze la Piazzolla… Poftim programul…Sunt trecuți și alți compozitori : Mozart, Schopen…

-Sst…Bărbatul îi puse mâna pe buze cu un gest delicat..

De undeva dintr-un colț îndepărtat al sălii, aflat în întuneric, cineva îi privea insistent.

*

Sunetele line ale pianului continuau să se amestece  cu clinchetul discret al paharelor și pașii chelnerilor înfundându-se în covoarele moi.

Publicul erau fermecat de artistă întrebându-se cine este și dacă va fi angajată permanent.Când se încheie prima parte a recitalului izbucniră aplauzele furtunoase. Fata se ridică în picioare și făcu o plecăciune discretă, neîndrăznind să privească spre sală.Era atentă mai mult la spectacolul interior, la amintirile care se derulau cu repeziciune.Se mișca de parcă altcineva s-ar fi introdus în corpul ei.Cea care locuise înainte acolo se întorcea în sfârșit acasă.Pauza era binevenită.Aplauzele publicului n-o speriau.Erau o promisiune a aplauzelor înrerupte, întârziate mult timp, de când fugise din lumea ei și acum se îmntorcea în sfârșit acolo.Dar mai erau atât de multe mistere !Se retrase în camera ei, închizând ușa de teamă ca persoanele din prezent din viața ei să nu le alunge pe cele din trecut care abia îndrăzneau să pășească  în noua ei viață.

Anatheea profită de pauză spre a se apropia mai mult de clienți.Să se lase văzută în noua ei postură, diferită și totuși asemănătaore cu cea anterioară.Saluta pe cunoscuti, îi erau prezentați noii veniți.Simțea privirile admirative ale celor din jur :rochia specială pe care și-o comandase cu această ocazie la un designer renumit, părul șaten lăsat pe spate, machiajul discret dar de bună calitate, și mai ales emoțiile aceste seri atât de dense, îi dădeau o strălucire aparte pe care cei din jur o remarcau.Era în centrul atenției și, dacă n-ar fi fost umbrele trecutului care continuau s-o urmărească, s-ar fi simțit o femeie împlinită.Încet-încet își făcea drum spre cuplul pe care-l zărise puțin mai devreme în timpul primei părți a concertului.Îi aduceau aminte de cineva pe care-i cunoscuse de mult.

*

 

 Tania și Emil Manea nu o observară pe femeia elegantă are se apropia de ei decât în momentul când se opri în dreptul lor și îi salută:

-Anatheea Popa, proprietara acestui local!

-Înântat de cunoștință, se ridică domnul Emil, sărutându-i galant mâna, întrebându-se de ce îi părea cunoscută aeastă femeie elegantă și distinsă.

-Sper că aveți o seară agreabilă aici și că veți mai reveni, spuse Anatheea studiindu-le expresiile .La rândul lor, și ei căutau  grăbiți prin memorie să descopere când o mai văzuseră pe această femeie.

-Mulțumim, suntem în trecere prin oraș dar ne-a atras atenția afișul dvs, intră în dialog și Doamna Manea, destul de timid.

-Ne-a plăcut în mod deosebit pianista, explică soțul.

-Ne-a amintit de fiica noastră!

-E și ea pianistă? întebă amabilă gazda ascunzându-și  dorința de scurta discuția deoarece nu reușise să-și amintească de unde îi cunoștea pe cei doi.

-Tania…nu e momentul…

-Vă rog, vă rog, interveni amabilă Anataheea, puteți vorbi oricât despre ea, nu mă deranjează.

Cei doi schimbară priviri triste.În cele din urmă, pe un ton îndurerat, bărbatul explică:

-Fiica noastră, Cati, a studiat pianul de mică, avea în față perspectiva unei cariere artistice dar…acum un an s-a întâmplat un accident cumplit…Am pierdut-o…

-Treceam pe aici, spuse și femeia cu tristețe în glas și afișul dvs, clapele de pian, și ochii, mai ales ochii  albaștri care ne fixau din afiș, ne-au chemat s-o vedem și s-o ascultăm pe pianistă.

-Parcă erau ochii fiicei noastre, deși știm, e imposibil! Cati nu se mai poate întoarce…

Anatheea redeveni brusc interesată de cei doi.

-Era fiica dvs?

Din nou cuplul schimbă priviri îndurerate.În jurul lor, jocul de lumini arunca sclipiri misterioase asupra mesei la care stăteau.Din când în când, erau obligați să vorbească mai tare când melodia braziliană pe ritmurile căreia se mișcau perechile de dansatori era prea puternică. Anatheea era atât de captivată de conversație încât la un moment dat părea că se desprinsese cu totul de acel loc și era undeva , singură cu ei.Dar tot nu-și putea aminti  unde și când îi cunoscuse.

-Nu era fiica noastră biologică.Am adoptat-o, când era foarte mică…

Acest amănunt o făcu pe Anatheea să tresară.

-Poate dacă i-am fi înapoiat-o tinerei ei mame când am aflat că o căuta, fata ar fi trăit și azi, spuse femeia cu regret…

-Era un copil …din flori…Se întâmpla înainte de 1989…

-Pe atunci, spuse bărbatul, o fată, o studentă cu o carieră în față, nu-și putea permite să înfrunte societatea, prejudecățile, crescând singură un copil.

Anatheei nu-i venea să creadă.Era posibil ca acești doi oameni să fie cei cărora ea le încredințase de mult, cu peste 20 de ani în urmă copilul, micuța ei Clara, spre adopție, ca unică soluție a situației fără ieșire în care se afla?Se hotărî să le pună mai multe întrebări.În jurul lor, se auzeau aplauze, apoi ritmurile reîncepură le fel de pasionale însoțite de jocul de lumini.

-Clara era numele fetiței pe care ați adoptat-o?întrebă Anatheea cu teamă, dorindu-și ca răspunsul să fie afirmativ.Tocmai ce aflase că acești doi, încă necunoscuți pentru ea, avuseseră o fiică care avea aproximativ vârsta pe care ar trebui s-o aibă fiica ei pe care n-o văzuse de la vâsta de  3 luni de când se despărțise de ea.Se bucura că undeva, fiica ei trăiește, e fericită , chiar dacă nu avea permisiunea s-o vadă .Dar acum, să afle că fiica ei a murit?Nu suporta s-o piardă pentru a doua oară.

-Nu, nu se numea Cati, acesta e numele pe care noi i l-am dat, ca să i se piardă urma.

-Nu vă amintiți adevăratul ei nume, dat de mama ei?

-Nu…îmi pare rău, adăugă femeia.Dar ce importanță are. Am pierdut-o…și noi și ea.Bine că ea, mama ei, nu știe.

Anatheea nu primise un răspuns care s-o calmeze dar nu mai era sigură de nimic.Cei doi puteau fi foarte bine cei cărora le încredințase fetița spre adopție . Se schimbaseră.Trecuseră peste 20 de ani. Deja atunci ei aveau peste 30 de ani.Durerea pierderii copilului, le grăbise uzura fizică.S-ar fi putut să fie ei dar, la fel de bine, s-ar fi putut să fie un alt cuplu cu un destin tragic.Sau mai bine zis, un triunghi tragic.

Între timp spectatorii aplaudaseră suita de dansuri care se încheiaseră, fără ca nici unul din cei trei componenți ai triunghiului să fi sesizat.Se făcu un moment de liniște care coincise cu ultimele cuvinte ale femeii. ”Am pierdut-o”, cuvinte care se auziră extrem de clar în momentul de liniște care se instalase după încetarea aplauzelor și făcură pe câțiva clienți curioși să privească insistent spre cei trei, cu nemulțumirea că li se tulbura seara minunată. Îndată își făcu apariția pianista.Începea a doua parte a recitalului.Clienții sorbiră discret din pahare deoarece știau că în timpul recitalului nimeni nu ar fi îndrăznit să tulbure cu nimic atmosfera solemnă pe care o răspândeau sunetele pianului. Poate că domnul Emil Manea ar fi vrut să mai aduge ceva dar cuvintele îi încremeniră pe buze când își făcu apariția pianista.Ecranele uriașe instalate de organizatori pe pereții saloanelor, o înfățișau acum pe tânără în plină lumină.Atît ochii plecați cât și degetele ei alunecând cu dexteritate pe claviatură puteau fi admirate pe panouri.Spectatorii priveau când spre artista  din fața lor, pradă dispozițiilor regizorului de lumini care se juca cum dorea cu trupul ei, ba luminându-l în întregime, ba scufundându-l în semiobscuritate, când spre ecranele care o înfățișau fragmentar, dar mult mai clar.Timp de treizeci de minute oamenii stătură nemișcați, nici un ospătar nu îndrăznea să se plimbe, nici un invitat nu era atent decât la ce se întâmpla pe scenă.Toată sala vibra odată cu muzica lui Shopin uitând unde și de ce se afla acolo.După ultima notă aplauzele izbucniră furtunos iar clienții se mișcară pe scaune, în timp ce ospătarii își reluară atribuțiile de care aproape uitaseră , captivați de magia celei pe care până ieri nu o consideraseră decât un capriciu  al patroanei.Ca răspunzând aceluiași ciudat imbold, cei trei, doamna și domnul Manea și Anatheea se îndreptareă spre culise unde se retrăsese fata.Doamna Manea avea ochii în lacrimi:

-Emil…seamănă atât de mult…E…Cati…

-Tania…e imposibil…Cati…e moartă, am fost la înmormântarea ei, nu are rost să mai sper ceva.

-Dar vreau să mă conving, vreau să vorbesc cu fata aceasta…Să-i aud glasul…Anatheea ciocăni ușor la ușa camerei fetei .

Se auzi o voce obosită:

-Intră…

-Clara, ți-am adus doi  invitați, vor să te cunoască…

În aceeași clipă doamna Manea scoase un țipăt și trebui s-o susțină soțul ei spre a nu cădea jos.

Și el însuși tulburat de cea care i se ivise în fața ochilor, rosti încet:

-Cati???!

-O cheamă Clara, îl corectă Anatheea neîndrăznind să ghicească ce se ascundea în spatele acelei scene emoționante.

Între timp, doamna Manea își revenise și se apropiase de fată:

-Cati.!..Tu esti Cati?!

Fata îi privise la început uimită.Miile de fragmente disparate din trecutul ei încețoșat care îi rulau prin fața ochilor începură să capete contur și claritate.Vocea femeii care o strigase pe nume, pe alt nume decât cel pe care o strigau toți de un an de zile, apoi vocea bărbatului, îi păreau cunoscute. Îi privi cu teamă, cu neîncredere câtva timp, așteptând o explicație care nu venea de la Anathea, cea care îi fusese în ultimul an mamă și prietenă, dar Anathea își ferea privirea.Nu îndrăznea să recunoască ceea ce bănuise încă de când Clara își făcuse pentru a doua oară apariția pe scenă.Clara nu era nimeni alta decât adevărata Clara, nu substitutul ei în memoria Anatheei, cea pe care o pierduse cu mult timp în urma, în studenția ei aventuroasă  și inocentă.Se auzi o bătaie în ușă.Nu i se răspunse așa că Horațiu intră, surprins de absența îndelungată a patroanei pe care invitații o revendicau în mijlocul lor s-o felicite pentru organizare și mai ales pentru recitalul de pian.

-Anatheea, trebuie să vii puțin…

Horațiu era surprins de ce vedea: pe micuța Clara tulburată ca niciodată, pe cei doi bătrâni, cu ochii în lacrimi…

Anatheea știa:da, își regăsise fiica dar acum o pierdea din nou și definitiv.Era sigură că acesta era copilul ei, pe care nu-l putuse păstra. Dar se bucura că cei doi n-o recunocuseră în femeia elegantă și sigură pe ea, pe studenta săracă și neajutorată al cărei destin putea fi tulburat de nașterea unui copil într-un moment nepotrivit și în circumstanțe ciudate.Și nici Anatheea nu avea de gând să le spună adevărul.Fata nu ar fi putut suporta.Iar detaliile legate de felul cum ajunsese fata la ușa ei se împleteau cu acel accident cu trei victime din care scăpase doar o fată, care nu fusese recunoscută și fusese declarată drept Cati Manea.Adevărul se dezvăluia abia acum Anatheei în întregime.

 -Anatheea, ce s-a întâmplat?întrebă nerăbdător Horațiu, bănuind deja o legătură între acei oameni și fată.Nici ei nu-l recunoscură în Horațiu pe bărbatul care le oferise cu ani în urmă un copil.

Anatheea nu era hotărâtă să-i dezvăluie secretul:da, el știa că pierduse cândva un copil.Să-i spună că l-a pierdut din nou, că acum l-a regăsit? Niciodată. Horațiu, cel mai apropiat bărbat din viața ei, nici părinții copilei, nici Clara sau Cati, nu trebuiau să-i afle secretul.Trebuia să se mulțumească derulând la infinit tot restul vieții întâmplările banale și apoi bizare, care conduseseră la acest deznodământ fericit.Important era că fata trăia și că își regăsise părinții.

Anatheea se întoarse împreună cu Horațiu în salon.Fură primiți în ropote de aplauze. Între timp, ospătarii continuau să aducă platouri la mese.Pe scenă își făcu din nou apariția trupa de dansatori.

 

SFÂRȘIT