REDISTRIBUIREA ROLURILOR

Încerc să mă obişnuiesc cu ideea absenţei tale, şi e ca şi cum aş încerca să mă obişnuiesc cu ideea că s-ar fi putut ca tu să nu fi apărut niciodată în carne şi oase în viaţa mea şi să rămâi doar una din imaginile virtuale cu care mi-am hrănit  ani la rind viaţa pînă cînd tu ai devenit efectiv parte a vieţii mele şi unica mea raţiune de a trăi şi de ma ajuta să stopez procesul meu de dezintegrare psihică şi de  limitare la o fantoşă din carne care le surâdea sau le reflecta maliţios celorlalţi imaginea , mereu încercând să se ascundă cât mai bine şi cât mai departe de ei şi de încercările lor de a-mi aduce zilnic retuşuri ca şi cum aş fi fost un obiect scos zilnic la piaţă pe o tarabă virtuală şi care nu-i trezea nimănui nici cel mai vag interes. Încerc să mă obişnuiesc măcar cu ideea absenţei mele, şi asta e foarte usor , pentru că niciodată nu m-am considerat dincolo decât într-o scurtă sau lungă vizită din care la un moment dat trebuia să mă ridic şi să plec, profitînd de ieşirea scurtă a gazdei la bucătărie sau la bibliotecă pentru a satisface gusturile capricioasei musafire care eram eu. Încerc sa ma obisnuiesc cu ideea absenţei noastre şi asta e cel mai greu. Noi , care abia reuşisem cu greu să ne acceptăm povara propriei existenţe ca a unui cadou cu care ne-am trezit în braţe, care uneori este prea greu şi vrem să ne debarasăm de el, care uneori e uşor ca un fulg şi îl scăpăm pe jos pentru că nu ştim că valoarea lui nu stă în greutate ci în delicateţea încrustaţiilor pe care le are pe el scrijelite de o mână măiastră pe al cărei posesor nu am avut încă şansa de a–l întâlni, un cadou pe care nu ştim dacă trebuie să-l ducem spre o destinaţie necunoscută sau pur şi simplu să ni-l însuşim, având vaga presimţire că nu este al nostru odată pentru totdeauna şi simţindu-ne vinovaţi pentru această deţinere a unui obiect ce poate în altă posesie ar fi găsit o utilitate mai bună, noi care am învăţat că suntem unul doar împreună, acum nu mai putem fi nici doi, nici unul. Ne-au obligat să rămânem, să părem acel unu ,să continuăm farsa întreruptă acum câteva zile, pentru că, da, nu a fost decât o farsă pe care eu am luat-o drept adevărată şi am crezut că eu , pe bună dreptate, joc în ea unicul rol al vieţii mele şi desigur, tu joci singurul rol al vieţii tale, în această şaradă pe care nu o ghiceam şi pe care atunci când i-am intuit dezlegarea , era prea târziu s-o rescriu şi să redistribui rolurile  preferând să o întrerup brutal şi irevocabil.

De data asta, iubitul meu etern, apropierea noastră e indestructibilă, doar dacă nu cumva, peste cincizeci-şaizeci de ani vreunui strănepot căruia îi vom fi lăsat aminirea iubirii noastre, fără amănuntele vulgare şi crude care fac deliciul căutătorilor de detalii urât mirositoare prin biblioteci şi case mucegăite, detalii pe care ţi le voi oferi eu gratis aici şi acum,  îi va veni ideea să ne separe, să ne despartă pe unul de celălalt ,să ne cântărească greutatea viselor şi să folosească puterea iubirii  noastre într-o microcentrală . Ea va  lumina aleile parcului pe ale cărui bănci, alte cupluri, citindu-ne strania şi incredibila poveste, se vor întreba dacă am fost sau nu fericiţi şi dacă am ştiut vreodată că suntem protagoniştii unei poveşti de iubire rare. Iubitorul strănepot ne va separa imaginându-şi că doar îndepărtaţi unul de celălalt, putem continua să ardem mai bine chiar şi după combustia rapidă şi ineficientă a trupurilor noastre, combustia spiritelor noastre fiind mult mai puternică, imprevizibilă, ca a unui Vulcan care deşi considerat stins şi socotit bun să-ţi ridici o căsuţă de vacanţă pe coasta lui, te trezeşti cu el că erupe la miez de noapte şi trebuie s-o iei la fugă fără să mai ai timp să iei cu tine lucruri, valori sau mai ştiu ce fleacuri sentimentale. A doua zi muntele e liniştit  dar căsuţa ta nu mai e şi nimeni nu te crede că ai avut acolo o casă şi că peste noapte muntele  a avut o erupţie amintindu-şi că a fost odată un munte tânăr cum aţi fost şi voi doi odată:tineri şi indestructibili şi pe care nimeni nu v-a văzut îmbătrânind.Nu pentru că aţi fi descoperit secretul tinereţii eterne ci pentru că eu am ales să opresc curgerea timpului aşa cum alta dată am ales să înlocuiesc imaginea unui iubit la modă oferit de generozitatea şi grija rudelor mele,  cu iubirile-surogat aflate sub protecţia anonimatului şi a efemerului, iubiri  sortite din start eşecului, ocrotite de umbrela generoasă şi otrăvitoare a serverului. Refugii nevinovate, gândeam eu, care de fapt mă pregăteau fără să ştiu pentru adevărata şi unica întâlnire ce avea să ne scoată pe amandoi din seria amanţilor de duzină şi să ne propulseze în sferele înalte , elitiste ale marilor amanţi către care se îndreaptă imaginaţia înflăcărată a puţinelor fecioare ale secolului XXI,  a băieţilor rămaşi încă puri la cincisprezece ani, prin nu se ştie ce accident genetic, tineri care viseză ca atunci când marea întâlnire se va produce , o să genereze asemenea combustie, de intensitatea celei generate de întâlnirea noastră combustie pe care încă ochii atenţi o mai pot zări deasupra mormintelor noastre. Le văd, adolescente anorexice, dezamăgite în dragoste, epuizate de nopţi nedormite, de călătorii virtuale mai obositoare decât cele reale, tastând fără întrerupere , încercând să ne caute urmele, jubilând când vreun server prost administrat, a scăpat crâmpeie ale acestei iubiri care virusa toate computerele bibliotecilor şi îşi croia drum spre marea carte în care-şi cerea dreptul să se adăpostească. Naivă, credea că poate rivaliza cu tot ce s-a trăit vreodată pe pagini de carte sau pe fâşii de real, când de fapt nu era decât povestea ţâşnită din imaginaţia perversă a unui rege ţicnit, a cărui goliciune n-o vede nimeni, aflaţi cum sunt toţi sub puterea drogului adoraţiei şi supunerii. Ideea despărţirii noastre,   chiar şi în viitor oricât de îndepărtat,  e singurul lucru care mă face să accept apropierea ta fără de care altă dată credeam că viaţa şi moartea mea nu aveau sens.Da, viaţa mea nu avut sens fără tine şi se pare că moartea are nevoie de un sens pe care cei din jur tot încearcă să i-l dea şi nu reuşesc.Îi auzeam cât de îndureraţi păreau când ne-au descoperit pe toţi trei, în aceeaşi încăpere, contorsionaţi în somnul unui coşmar din care nu ştiam că facem parte şi pe care eu îl tartasem ca pe un vis frumos.

Tanti Claudia, sora mamei e cea mai sincer îndurerată : »Ştiam că nu trebuia să i-o dea lui !(tatălui meu, unul din cei trei ce zăceam pe pat ori pe covor, alături de o mică băltoacă de sânge închegat.)El e de vină pentru tot ce s-a întâmplat ! »

Auzeam vocea procurorului, întâmplător sau nu, un bun prieten de-al tatălui meu pe care îl întâlnisem des în această casă : »Nu atingeţi nimic, vă rog !Nu vă apropiaţi !Vă rog să poftiţi în camera de jos să răspundeţi la câteva întrebări.) »

Se aude sunetul plăcut al aparatului de fotografiat.Cândva îmi făcea plăcere să mă las fotografiată. Apoi în nopţile mele de singurătate, răsfoiam albumele mele, albumele altora şi ţeseam poveşti pe marginea fotografiilor, a personajelor, imaginându-mi diverse contexte în care au fost făcute sau biografiile celor ce apăreau în ele, feţe cunoscute sau pe care nu le cunoşteam, nu aveam să le văd niciodată sau pe care timpul le schimbase iar eu nu le mai recunoşteam, deşi le vedeam în jurul meu.Fotografiile tatălui meu cu mama mă atraăgeau cel mai mult, cu atât mai mult cu cât pe mama o pierdusem iar pe tata âl vedeam doar în vacanţe, eu fiind încredinţată bunicilor mamei din motive pe care nu le ştiam, deşi dorinţa mea, dacă m-ar fi întrebat cineva, era să stau cu tatăl meu. Ultimele mele fotografii, ale noastre, ale mele şi ale tale, nu le voi mai vedea niciodată.  Existau multe instantanee în care noi trei apărem alături :în excursii, în casă la diferite întâlniri oficiiale, eu, Alex şi tata, Cu un gest ocrotitor faţă de Alex, asistentul lui, omul lui de încredere, fiul lui spiritual, eu, fiica lui biologică, mai mult decât atat, sensul vieţii lui după pierderea mamei, cea pentru care tata a mai găsit energie să-şi continue afacerile, să muncească, să se implice în proiecte pentru care era admirat, invidiat, blamat.

Nici nu s-au răcit bine corpurile noastre că vulturii au şi apărut la uşa  locuinţei.De atâtea ori tata apărea zâmbitor, calm, sigur pe el, gata să dea o informaţie, să infirme  un zvon, să calmeze spiritele ca atunci când informaţii secrete au ajuns în spaţiul public şi toată presa îl acuza că a construit acele case pe care le vindea cu un preţ sub cel al pieţei, pe un teren pe care cândva se efectuau experienţe chimice . »Nu, sunt doar atacuri rău-voitoare la adresa mea…Am pus la dispoziţia presei Dosarul cu demontarea tuturor acuaţiilor.Terenul e curat…Poţi construi acolo o grădiniţă, o creşă, în care chiar eu îmi voi trimite viitorul nepot să crească…. »Reuşea, avea întotdeauna calmul, puterea, de a-şi reduce adversarul la zero, de a-l învinge şi de a-i oferi apoi elegant mâna oferindu-i prietenia sa, uitând parcă disputa anterioară. Lumea se aştepta ca tata să se ridice de pe pat , să iasă pe scări cu sângele şiroindu-i pe frunte, cu o rană uriaşă făcută de cartuşul pe care eu l-am îndreptat cu precizie spre locul cel mai vulnerabil al trupului său şi să spună : »Duceţi-vă acasă şi scriţi-vă calmi articolele !Nu s-a întâmplat nimic, e doar o glumă a fiicei mele pusă în scenă cu mare talent de ea, nu ştiţi, fiica mea regizor ! »

 Şi acel tânăr, Alex, de unde oare răsărise aici în preajma tatei ? Pozele  de la nuntă nici nu au fost developate.Fotograful nu a avut timp. A doua zi după prima noastră noapte de soţ şi soţie pe care tata a insistat să o petrecem aici, sub acelaşi acoperiş cu el (nu ştiam de ce insista tata atât de mult), trebuia să plecăm cu biletele rezervate de tata din timp spre un loc misterios. Avea să aflăm doar la aeroport spre ce loc ne îndreptam. Spera oare tata ca acel loc să fie chiar acesta spre care i-am condus eu ?Poate că da, poate de aceea insistase să rămânem aici, oferindu-mi subtil ocazia de a afla adevărul.Un gând machiavelic îmi dă târcoale sau poate că acest gând i-a dat tatei târcoale ani la rând, de când  i-a venit demonica idee in minte la care a lucrat cu migală ani buni, făcându-mă să cred, făcându-te şi pe tine să crezi, (dacă nu cumva totul s-a desfăşurat cu complicitatea ta tacită), că şi eu puteam consimţi  la acaestă relaţie în trei.

Alăuri de noi l-au aşezat pe tata.Sau mai bine zis, pe bărbatul căruia cît timp eram în viaţă , eram obişnuită să mă dresez cu această formulă.”Tata!” Era cel care avea întotdeauna răspunsul, soluţia, explicaţia, scuza, resursele să te ajute, să renunţe la orice în folosul tău, fiica lui, să-ţi dea tot ce ceri sau tot ce nu ceri, să te despovăreze cînd nu ai nevoie şi să te împovăreze spre a te obişnui, spunea el, cu ideea viitoarelor poveri existenţiale, pe care, ştia el bine, văd acum, existenţa mi le rezervase.Devenisem în ochii tatei o creatură (pe atunci îmi plăcea să cred că sunt de fapt o creaţie a tatălui meu pe care îl veneram mai mult decât orice pe lume şi cu care doream să stau permanent , în pofida iubirii pe care mi-o arătau bunicii, părinţii mamei mele dispărute în condiţii tragic) pe care nu o putea stăpâni aşa cum reuşea de minune când ne vedeam doar în wekeendurile rezervate mie de lege. Intrarea la liceu a fost pretextul mult aşteptat al mutării mele în oraşul C, în uriaşa locuinţă a tatălui meu , sediul afacerilor sale, pe care o împărţea cu o bătrână femeie, omul bun la toate, de la paznic, la acela de bucătar şi menajeră, loc de unde tata îşi conducea afacerile, cu success de  vreme ce zilnic intrau şi ieşeau o mulţime de clienţi cu care tata avea diverse treburi.Printre ei, era şi Alex. Pe care l-am început l-am urât pentru că ştia toate secretele tatei la care , credeam eu, nu aveam acces din cauza vârstei mele fragede. Apoi mi-a devenit cel mai bun prieten, confident şi frate, sfătuitor şi anexă convenabilă cu care mă afişam la petrecerile la care eram obligată să particip în numele tataălui.Nu am observat niciodată priviri ciudate aruncate mie şi lui Alex, doar surprindere placută, gândeam eu ca fugara dădea semen de îmblânzire, de acceptare a regulilor. Şi într-o zi ceea ce era între mine şi Alex s-a transformat în altceva. Îl excludeam pe tata din toată povestea asta.Nu ştiam că de fapt el a pus totul la cale. Mă veghea, ne veghea de undeva din umbră, gata să intervină, să rescrie scenariul nescris al acestei iubiri « aranjate » mult mai subtil, mai rasat, mai discret decât se aranjau asemenea legături între marile familii nobile în alte secole.Eu nu bănuiam.Tu bănuiai Alex ?De ce nu-mi răsounzi.Ştiai. Totul a fost cu acceptul tău. Ai vrut să devii totul pentru mine şi ai reuşit.Ai intrat în această iubire lucid dar , acum ştiu, pe parcurs, planurile tale s-au schimbat.dacaă ai fi pus la timp frână relaţiei cu celălalt, poate nu aş fi ştiut niciodată.Aş fi fost acum cu tine undeva în luna de miere, în insula aceea pe care nici acum nu ştiu unde se află şi cât timp am fi stat acolo.Aş fi stat pe plajă, aş fi trimis mailuri optimiste celor din ţară care ar fi murit de invidie. I-aş fi scris tatălui meu, de care uneori îmi aminteam că există şi că graţie lui trăiesc acaestă poveste de iubire unică.I-aş fi mulţumit pentru luna de miere.Nu aş fi ştiut niciodată.Poate cândva, la o chermesă târzie, când limbile devin mai slobode şi ochii mai alunecoşi, aş fi surprins anumite priviri cu subînţeles spre tine ale unor bărbaţi.sau poate chiar ale privirilor tale.Există riscul ca eu să fi aflat totuşi într-o bună zi adevărul.Ar fi fost mai puţin dureros oare decât acum ? Nu ştiu Alex…Poate ar fi trebuit să accept că poţi iubi în egală măsură doi oameni, chiar dacaă unul este bărbat iar altul femeie.Nu am avut această înţelepciune.Poate o voi dobândi într-o bună zi.De aceea acum sunt aici, alături de tine , Alex şi alături de tata.Toţi trei, în eternitate ca şi în viaţă, alături.

About Maria Postu

Nu-mi place ideea de a evada...E ca si cum ai smulge cu forta ceva care de fapt, iti apartine:LIBERTATEA cu care te-ai nascut si in care te vei intoarce...Si totusi, eroul meu preferat, de parca eu l-am nascut, este Papillon... Aici e o forma de libertate... evadare...un substitut, o libertate cu gust de gratii si catuse...ma veti gasi aici la orele de vizita indiferent ce semnalmente aveti...Nu e nevoie sa treceti pe la siturile de serviciu pentru a afla ce mi-as dori:pe voi venind la mine in vizita, sa cinam impreuna din cuvinte ca la un banchet infinit cu arome imprevizibile si inconfundabile, de negasit aiurea pe strada, la teatru, la opera sau oriunde in alta parte decat aici...Chiar daca nu ne putem privi in ochi, nu ne putem vedea gesturile, ne simtim pasii gandurilor, ne pipaim prin cuvinte mai mult decat am face-o vreodata in realitate...Ma puteti gasi undeva in secorul 2, la CNB George Cosbuc, Bucuresti.....Micul mister a cazut sau e mai tentant?Mi-ar placea sa cred ca da...suntem toti in spatele unor ferestre (Asa se numea cea de-a patra carte a mea de versuri, publicata in 2007.."DIN SPATELE FERESTREI"...O mai puteti gasi, daca va grabiti, la libraria Muzeului LIteraturii Roamane...Acolo veti gasi ce nu v-am spus eu acum, despre mine...Va astept...
Acest articol a fost publicat în Proza scurta și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la REDISTRIBUIREA ROLURILOR

  1. Expecto Patronum spune:

    Se pare ca unele lucruri nu s-au schimbat prea mult de pe vremea lui Mark Twain.

    Apreciază

  2. Maria Postu spune:

    Multumesc pentru trecere si lectura, sper.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s