In revista Vatra veche, serie noua, nr 1, 2015, criticul Corneliu Vasile imi face onoarea de a-mi publica o cronica la ultimul meu volum de versuri.Ii multumesc foarte mult.
„Placheta de versuri (Cutia poștală a cerului. București, eLiteratura, 2013) conține o Notă biografică, de unde aflăm că autoarea e doctor în filologie,membru al Uniunii Scriitorilor din România,cu opt cărți, colaborări la reviste de cultură și numeroase premii. Din referințele critice, menționăm, între alții, pe cele ale lui Marcel Crihană,care observă starea de solitudine și tristețe, Liviu Comșia, care subliniază sensibilitatea rănită de cruzimea lumii, și Horia Gârbea, care menționează neliniștile și căderea în timp.Poeta asociază poemul cu o pradă pentru o cină în doi („La început poemul
doare”), adresându-i o scrisoare Afroditei, cunoscută îndeobște ca o întruchipare a perfecțiunii feminine, disociindu-se de aceasta, în timp ce se acumulează scrisorile necitite și ar vrea s-o
privească în ochi (Cutia poștală a cerului).Dragostea și poezia sunt îngemănate în aceste versuri, decorul incluzând elemente ale vieții și tehnologiei contemporane: netul, e-mailul, computerul, hârtia de scris, tastatura, tabloidele, numărul 112, doză, parcare, cafea decofeinizată, sterilizator, graffiti. Personajul masculin al cuplului este suspectat că se pregătește pentru întâlniri cu „sufletele manechinelor înfrumusețate”, care „se apleacă lasciv, se-ndoiesc, deci există”(Niciodată pentru mine…). Totuși, ea are încredere într-un scenariu al dragostei, deși din crâmpeie dispersate în timp și în oraș, pe bănci, pereți, bicepși (Scenariu nescris). Trăiește (locuiește) cu amintirea bărbatului (bărbaților), care o obsedează (Amintiri clandestine), regretă imposibilitatea de a întoarce timpul, pe care el l-a petrecut cu alte femei (Atingeri molipsitoare), reclamând numeroase opreliști în intenția de
a comunica cu cel iubit, toată lumea fiindu-i ostilă (Variante). Interesante desincronizări apar în
timp și spațiu. Într-o piesă a plachetei, biletul ei este pentru mâine, iar al lui și-a pierdut demult valabilitatea (Depărtare), totuși sensul e existența în aceleași coordonate, alături (Adevăruri trunchiate, Îmi scrii de dincolo de timp). Poezia îi e indispensabilă, abandonarea scrisului o aseamănă cu ținutul respirației sub apă (Dezvățarea de poezie). Dispariția din această lume și-o regizează și contemplă, cu concluziile firești: evocă biblioteca, neplata chiriei și apoi scăparea de obligații: doctorul de familie, plata asigurărilor, răspunsul la e-mail și telefon, citind știrile despre moartea proprie și observând ipocrita durere a autorilor (Lipind pagini lipsă).Sentimentul însingurării, inutilității, cu imagini din realitatea imediată și din trecut (În căutarea savorii pierdute,
Călătorind spre Halta Șoimul), sau desprinderea de trecut (Poemul care îmi răvășește simțurile, Puncte de reper) sunt alte aspecte care individualizează scrisul poetei, dându-i o notă de
melancolie, regret, dar și, mai rare, aspecte de revanșă. Spiritul feminin e omniprezent: mă îmbrac într-o amintire decoltată și mă consolez cu ea” (Câți ani de fericire mai am, Îmi scrii de dincolo de timp, Vina de a nu te fi putut vinde). Prețul cerut de autoare pentru „poemul clandestin” pe care îl
concepe este destul de mare: un atriu, un ventricul sau rămânerea pentru totdeauna! (Nota de plată).
În „Adevăruri trunchiate”, pe când lumea exterioară urzește scenarii urâte sau macabre, iubitul, cu care, am arătat mai sus, se contopește, îi aduce flori, prilejuindu-i remarca. „să fii iertat că ai crezut că femeile/ se hrănesc doar cu flori și poezie”. Tot un poem de dragoste este „Poate am trecut de mii de ori”, în care iubitul este evocat absolut de toate lucrurile înconjurătoare, computerul îi este poetei „psihiatru, duhovnic și coleg de celulă”, iar faptul că a stat aplecată asupra tastaturii a făcut-o să nu-l recunoască, deși a trecut de mii de ori pe lângă el. Sentimentul singurătății, al rătăcirii prin locuri necunoscute, unde nimeni nu o recunoaște, e prezent în Călătorind spre halta Șoimul, într-un vagon de clasa a treia (clasă care nu mai există de mult în circulația feroviară, dar poate că poeta vrea să imprime patina timpului), iar stația căutată nu este găsită, pe geam apărând doar orașe suprarealiste.
Asaltul grijilor și preocupărilor prozaice, cotidiene, e sugerat în Lipind pagini lipsă, unde locuitoarea clandestină evocă biblioteca, neplata chiriei, apoi cum a scăpat de obligații, doctorul de familie, asigurările, activitatea de a răspunde la mesajele electronice. Tot aici, citește știri despre propria dispariție, provocând ipocrita durere a celor care au cunoscut-o. Autoarea este într-o perpetuă căutare și mișcare și nu intenționează să se oprească în mai multe locuri descrise, construindu-și o aură
haiducească sau de western: e căutată, oferindu-se o mare recompensă, pentru o vină neprecizată (Voi ști să mă opresc). Totuși, „urmărirea generală” este determinată, în altă piesă, „Poemul care îmi răvășește simțurile”, „pentru intrarea prin efracție”, aici apărând „seiful” și „cuvintele-gardian”. Ar fi
atât de ușor să te pierzi, titlul altei poezii, pare a semnifica datoria morală de a nu abandona condiția demnității, ai putea să uiți tot ce n-ai înțeles, agreat, pe cei care te-au trădat, însă un avocat angajat să o apere pe poetă nu s-ar promova decât pe sine și ar pierde-o. Numeroase sunt expresiile inedite folosite de autoare, unele inspirate din viața contemporană: „umbra în lesă”,„frumuseți strivite”, „amintire decoltată”, „în spatele perdelei uzate a memoriei”, „rest de plajă/ căzută din buzunarul rupt al mării!, „să cineze din poemul vânat în secret de un braconier”, „un înger îți face semne cordiale”, „a-mi îndulci cura de depoetizare”, „frumusețe sintetică”, „conducta spartă a realității”, „arunci ca o monedă a viitorului/ o ultimă privire”. Dintre toate poeziile, majoritatea de dragoste și singurătate, într-o lume grăbită, a computerelor și comunicării virtuale, „Dezvățarea de poezie” este una cu caracter sintetic, hotărârea de a abandona scrisul implicând false satisfacții: parcă ai fi înțărcat a doua
oară, poți admira algele și peștii care smulg câte o bucată din poem, autorul fiind dat dispărut, într-un mediu acvatic, poemul ajungând să preia funcțiile poetului (cine cui anunță dispariția, cine pe cine stăpânește,de fapt?), poemul fiind extirpat „ca într-un proces de lobotomie”. Așadar omul, sentimentele, aspirațiile acestuia, ajung să construiască poemul, care prinde viață și devine indispensabil existenței.
Maria Postu este o poetă care știe să construiască un univers artistic convingător, cu imagini specifice și noi, mediul trepidantei existențe actuale, într-un mare oraș, se înțelege, nereușind să afecteze umanitatea, dragostea, demnitatea, așteptarea și așteptările, întregul talent și efort mergând către arta deplină.”
CORNELIU VASILE
Poezie si proza online- WordPress Page 