Lansare Leonor și zânele , Gaudeamus, 25 noiembrie 2017

Fragmente din cartea pentru copii Leonor și zanele de Maria Postu:

”

– Sigur, a răspuns cu glăsciorul ei dulce, Leonor. Dar să nu stai mult…

Văzând-o singură, florile au început să-i facă semne disperate să intre înăuntru. Leonor a păşit cu teamă, copleşită de atâtea mirosuri plăcute şi necunoscute.

– Ce doreşti, domnişoară­? i s-a adresat ceremonios Florăreasa.

– Flori pentru Buni!

– Ce fel de flori?

– Păăăăăi…

Se uită speriată, dar curioasă în jur. Garofiţele roşii şi roz se zbăteau dornice să fie scoase din înghesuiala din vază:

– Ia-ne pe noi, ia-ne pe noi, ne-am săturat de când stăm în înghesuiala  asta, vrem să vedem şi noi lumea de la fereastra camerei tale, ia-ne pe noi, suntem cuminţi şi nu ne scuturăm repede…

– Ba pe noi, pe noi, se agitau crizantemele, noi nu ne ofilim aşa uşor, stăm şi o lună în vază!

– Nu le crede, sunt mincinoase, îi spune mândru un crin parfumat care se înălţa ca un rege pe piedestalul cel mai înalt din Florărie, gata să se prăbuşească de agitaţie şi dorinţă de a pleca. Ia-mă pe mine, eu sunt Regele Florilor, şi o să vezi cum mă vor urma de bunăvoie toate florile din Florărie, când le voi porunci.”

”

Cele două călătoare părăsiră puntea şi intrară într-un acvariu uriaş, asemănător cu cel din sufrageria bunicii. Dacă acolo peştii coloraţi erau protejaţi de un perete de sticlă, aici peştii înotau chiar în apropiere de ele  fără să se teamă. Pluteau în jurul lor peşti mandarini, coloraţi în oranj şi albastru, roşu şi galben, peşti-înger, care, ştiindu-se în siguranţă, nu se grăbeau să-şi scoată spinii de apărare aşa cum fac atunci când sunt ameninţaţi, dar Zâna, cunoscându-le acest obicei, o îndepărtă pe fetiţă din calea lor.

– Vino să-ți arăt ouăle mele, îi spuse lui Leonor o ţestoasă uriaşă.

– Ba vino să dăm o reprezentaţie în cinstea ta, îi spuseră lui Leonor peştii-clovni, pictaţi cu bulinuţe şi linii colorate!

– Nu avem timp, le răspunse Zâna!

– Lasă-mă să iau un melc acasă, să-l pun în acvariul Bunicii, se rugă Leonor.

– Ar muri, acvariul este închisoarea peştilor, la care sunt condamnaţi fără nicio vină, decât aceea că sunt frumos coloraţi şi dau gingaş din coadă!

– Dar unde sunt surorile tale? întrebă picătura de apă.

– Tocmai dorinţa oamenilor de a le „îmblânzi”, de a le aduce acasă, le-a ucis pe surorile mele, îi spuse zâna cu tristeţe!

– Adevărat? întrebă picătura cu compasiune în voce.

– Surorile mele erau, ceea ce voi oamenii numiţi, Sirene… Erau atât de frumoase încât Regii,  Împăraţii, Amiralii de pe corăbii, până şi piraţii se îndrăgosteau de ele, fiind în stare să le ofere toate bogăţiile mărilor şi ale oceanelor spre a le convinge să le devină soţii. Dar ele refuzau, căci ştiau că, dacă îşi vor părăsi lumea, vor pieri.

– A, mi-am adus aminte, mi-a spus Bunica un basm, Micuţa Sirenă… Era aşa de trist, mereu plângeam când mi-l spunea…

– Dar nu e basm,  e purul adevăr. Toate basmele au fost cândva adevărate, dar oamenii, ca să-şi ferească copiii de lacrimi şi suferinţă, îi mint că tot ce spun basmele nu s-a întâmplat niciodată.”