IN MEMORIAM DUMITRU MICU

Acum un an, la 19 iunie 2018 ne parasea marele critic, istoric literar, Profesorul Dumitru Micu (1928-2018). Am avut onoarea sa-l am drept conducator de doctorat in perioada 1999-2006.Multumesc domnului Alexandru Dumitriu pentru aceste interviuri care il readuc in mintea celor care l-am pretuit, pe marele Om si Profesor ale carui idei literare si judecati critice vor fi mereu actuale.

 

In memoriam Dumitru Micu (1928-2018). Decupaje din 3 interviuri

Publicat acum 8 luni, pe 10 octombrie 2018

Autor     Alexandru Dumitriu

 

„Pe 19 iunie, pe la 11:20, urcam, cu cîteva crizanteme albe, într-un taxi. Nu din obiceiuri „mic-burgheze” alesesem acest mijloc de transport. Mă aștepta un drum lung. Pînă la cimitirul Pantelimon II. Era o zi deja caniculară. Capitala, aglomerată. Pe 17 iunie, într-o duminică, murise, în spital, criticul și istoricul literar Dumitru Micu, autorul Istoriei literaturii române: de la creația populară la postmodernism, profesor emerit al Facultății de Litere din București, care s-a afirmat și ca poet, în tinerețe și un pic mai tîrziu, dar și ca prozator, la senectute, cînd a… debutat în roman, cu Fata morgana (2003). În toamna acestui an, la 8 noiembrie, ar fi devenit nonangenar. Aflasem pe Facebook vestea dispariției profesorului Dumitru Micu. La ora 12, începea slujba. Nu mulți au venit să-l conducă pe cel din urmă drum. În capela cimitirului Pantelimon II s-au adunat cîteva rude, cîțiva foști studenți, colaboratori și reprezentanți ai Literelor bucureștene, confrați. Între aceștia din urmă, Ana Blandiana și Eugen Simion. Pe 19 iunie, la sfîrșitul ceremoniei funerare, o femeie care lucra în cimitir se oferise să aprindă contracost, timp de 40 de zile, candela creștinească la mormînt. Ceruse, pentru a îndeplini acest ritual, 150 de lei…

L-am vizitat de multe ori la domiciliu pe profesorul Dumitru Micu, în apartamentul de la parterul unui bloc interbelic situat pe o străduță liniștită, din vecinătatea Căii Victoriei. De obicei, mă primea în sufragerie, unde se găseau două fotolii, amplasate în fața televizorului. Cînd începeau buletinele de știri, pe care soția profesorului ținea să le urmărească, ne „refugiam” în camera de lucru a acestuia. În 2015, cînd împlinise 87 de ani, i-am consacrat un text, „Cu fața spre vocație”, care a apărut într-un hebdomadar cultural. Îmi îngăduisem să notez cîteva momente petrecute în preajma lui Dumitru Micu. Nu puteam scrie atunci despre unele confesiuni pe care acesta mi le încredințase. De pildă, îmi mărturisise că speră să nu se stingă înaintea soției, pentru a nu o lasă singură. Îmi mai spusese că îl terifiază ravagiile bătrîneții, care, din cîte cunosc, exceptînd deplasarea greoaie, cu ajutorul unui baston, l-au ocolit. Amintea, bunăoară, decrepitudinea lui B. P. Hasdeu. (Aceste gînduri le așezase și într-un volum memorialistic.) N-am putut nota, firește, nici întîmplări pe care mi le împărtășise cu rugămintea strictă a confidențialității. Nu le voi nota nici acum. Țin, totuși, să notez că, la ultima noastră întîlnire, m-au impresionat melancolicele cuvinte ale amfitrionului despre prietenia care îl legase cîndva de fostul său student Nicolae Manolescu: „O prietenie cum nu multe au existat în istoria literaturii române”.

Mi-a acordat trei interviuri (în 2008, 2009 și 2011), pe care le-am publicat, la vremea respectivă, în diferite reviste. Au fost niște convorbiri desfășurate pe hîrtie. Paper to paper, nu face to face, cu reportofonul. De fiecare dată, am primit răspunsurile dactilografiate. Am selectat cîteva fragmente din cele trei convorbiri. Căutasem, prin întrebările mele – destule, poate, de „album de licean imberb”, ca să folosesc ludicul „compliment” adresat de Ștefan Aug. Doinaș lui Adrian Păunescu în cuprinsul unui interviu –, căutasem, așadar, prin întrebările mele, mai ales felul de a fi al profesorului. Îmi place să cred că „decupajele” prezentate acum îl surprind destul de fidel pe cel care a fost criticul și istoricul literar Dumitru Micu.

Cînd trenul nostru, care nu a mai apărut din aprilie și nici nu va mai apărea prea curînd, găzduiește acest material în memoria lui Dumitru Micu, lumea cultural-universitară este iarăși în doliu. Pe 7 octombrie 2018, s-a stins, la 94 de ani, criticul și istoricul literar, teoreticianul, comparatistul Paul Cornea. Paul Cornea și Dumitru Micu au fost colegi de catedră la Literele bucureștene, iar, de la o vreme, erau amîndoi profesori emeriți ai aceleiași prestigioase instituții. Dumnezeu să-i odihnească.

„Dacă ar fi să reiau existenţa de la capăt, aş ocoli domeniul literarului” (2008)

– Dintre toate carenţele societăţii româneşti contemporane, care vă nemulţumesc, care vă indispun cel mai mult?

– Două situaţii. Înapoierea, primitivitatea, incultura, lipsa de educaţie, pe de o parte; pe de alta, neaplicarea legilor, nefuncţionarea organismelor Statului. Imediat după insurecţia decembristă, credeam că visăm, că străbăteam coşmaruri, auzind pe stradă înjurături şi obscenităţi proferate de tineri care, după îmbrăcăminte, păreau şcoliţi. Fiind cadru didactic, constatam cu stupoare că toată munca instructiv-educativă depusă în instituţiile de învăţămînt fusese zadarnică. În acelaşi timp, eram uluit cînd auzeam persoane cultivate, profesori, medici spunînd că, dacă am avea un regim de dreapta, guvernele ţărilor occidentale bogate „ne-ar da” cele necesare pentru a ieşi din mizeria în care ne zbăteam. Nu puteam pricepe ce era în capetele respectivilor. Trebuia să conchid că aveau o mentalitate de milogi. Nu considerau sub demnitatea unei naţiuni (care tocmai îşi cucerise demnitatea) eventualitatea ca ea să consimtă a trăi din pomeni. Dar şi astăzi, incultura politică, ignoranţa în genere a multor intelectuali, spre a nu vorbi de lumea neinstruită, e de neînchipuit. Oameni cu carte se lasă prostiţi de sfertodocţi, de semi-analfabeţi, de panglicari, de demagogi. Cît despre organele Statului – ce să spun? Cel mai direct reprezentativ dintre acestea, Parlamentul, e compus, într-o nu tocmai neglijabilă parte, din escroci cinici, din hoţi de drumul mare, din bandiţi calificaţi. Aflînd zilnic, la televizor, ce potlogării comit unii, fără nici o ruşine, făţiş, „cu siguranţa impunităţii”, cum scrie în Moromeţii, te întrebi cu Eminescu: „Cum nu vii tu Ţepeş Doamne?…”.

– Care este orientarea dumneavoastră politică?

– Apolitismul. Viaţa Cetăţii nu-mi este indiferentă, dar nu ştiu cu cine să votez. Nu mă regăsesc, ca zoon politikon, în practica nici unei formaţiuni politice. Principial, agreez social-democraţia, şi chiar concret aprob îndeosebi conduita unora dintre exponenţii ei, însă nu în totalitate. Nu văd nici un lider suficient de calificat pentru a conduce cu deplină competenţă naţiunea şi căruia aceasta să-i poată încredinţa destinul ei cu toată încrederea.

– Cum este viaţa dumneavoastră acum, spre sfîrşitul acestei toamne, cu cîteva zile înainte de sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihaiil şi Gravril, cînd veţi împlini 80 de ani?

– Viaţa mea din această toamnă, pentru mine octogenară, este cvasiidentică celei din toate toamnele precedente străbătute la vîrsta maturităţii. Aceleaşi preocupări, acelaşi fel de a gîndi. Atîta doar că acum nu mai sînt teafăr. Şchiopătez, am probleme de sănătate, memoria a slăbit, nu şi puterea de muncă, sau nu în mod sensibil.

Ştiu că nu mai pot să mă autodepăşesc

– Sînteţi de acord să divulgaţi concluziile celei mai recente introspecţii?

– Pe măsura îmbătrînirii, mă autoanalizez tot mai rar. În tinereţe o făceam, uneori, cu obstinaţie, căutînd să aflu cît mai exact ce resurse interioare posed şi cum le puteam valorifica la maximum. Azi, îmi cunosc perfect posibilităţile şi limitele. Ştiu că nu mai pot să mă autodepăşesc. M-am autoanalizat, cu toată rigoarea de care eram capabil, în romanul Fata morgana, obiectivîndu-mă într-un personaj a cărui biografie se suprapune doar parţial alei mele; mai mult nu am ce dezvălui. Privesc mai mult, cu mult mai mult în afară decît înăuntru. Privirea în afară include mai ales lecturi. Citesc istorie, filosofie, teologie, călătorii, corespondenţe, memorialistică, literatură de imaginaţie chiar, cu toate că, dacă ar fi să reiau existenţa de la capăt, aş ocoli domeniul literarului, la cît mai mare distanţă.

– Cu ce personaj literar aţi dori să vă întîlniţi? Există vreun personaj cu care vă identificaţi total?

– Total nu mă identific cu nici un personaj literar şi cu nici o personalitate. Cînd citeam literatură cu aviditate, mă fascinau personajele care nu se pot integra sufleteşte în climatul lumii date, personajele problematice, căutătoare de altceva, ca, de exemplu, naratorul din Un om sfîrşit al lui Giovanni Papini, „vînzătorii de idei” ai lui Camil Petrescu şi predecesorul lor eminescian, Sărmanul Dionis, personajele din proza lui Mircea Eliade, în ale căror conştiinţe se produc „ruperi de nivel ontologic”; în general, intelectualii prin predestinare, cum sînt cei din literatura lui Călinescu: Felix Sima, Ioanide şi prototipul lor mitic – Şun, sau din romanele lui Thomas Mann, sau cu un Pierre Bezuhov al lui Tolstoi. În tinereţe, mă recunoşteam îndeosebi în spiritele faustice şi în însuşi Faust: la dimensiuni, bineînţeles, pe măsura staturii mele. Îmi plăcea să cred că aveam şi ceva din „nebunia” lui Don Quijote, ca şi din a lui Danko, eroul lui Gorki. Acum, de cînd nu mai am „vanităţi de eu” (cum ar spune Călinescu), aş putea fi omologat, eventual, cu „omul fără însuşiri” (Der Mann ohne Eigenschaften) al lui Robert Musil.

– Realitatea cărei cărţi v-ar plăcea s-o cunoaşteţi?

– Cînd eram în puteri, cînd visam deplasări în spaţiu, aş fi dorit să cunosc realităţile înfăţişate în cărţi de călătorie, în manuale de geografie, în atlase. Azi, mă resemnez a cunoaşte existenţele, reale sau fictive, din cărţi.

– Atunci cînd simţiţi nevoia unui dialog prietenesc sau aveţi dispoziţia pentru un schimb de opinii, ale cui numere de telefon le formaţi cu predilecţie?

– La etatea d-tale, dar şi mai tîrziu, aveam cultul prieteniei. Acum nu-l mai am. Toţi prietenii (mă refer la români, la cei de sex masculin) m-au trădat ori m-au dezamăgit. Acum nu mai caut pe nimeni la telefon, decît din motive practice. Nu doresc să mă văd fără un scop imediat cu nimeni. Mă întreţin cu volumele pe care le citesc şi cu arborii din parc.

– V-aţi născut în Transilvania. Nu vi se face dor, din cînd în cînd, de Ardealul natal?

– Mi-e doar de Transilvania ideală, de Transilvania coborîtă în inconştient şi pe care, uneori, o visez. Cea reală mă încîntă prin peisajele ei, însă umanitatea ardeleană nu prea se mai deosebeşte de cea de dincoace de Carpaţi şi din lumea întreagă.

„Mi-am dezvăluit călcîiul vulnerabil şi fiecare m-a lovit drept în acest călcîi” (2009)

– Stimate domnule Dumitru Micu, mi-aţi dezvăluit, într-o convorbire avută anul trecut [în 2008], că toţi prietenii români v-au trădat sau v-au dezamăgit. Vreau să vă întreb acum, ţinînd cont de abundenţa acestor disocieri, care sînt rigorile unei prietenii şi ce anume poate periclita iremediabil longevitatea ei.

– Cînd am spus că toţi prietenii m-au trădat sau m-au dezamăgit, i-am avut în vedere pe cei foarte apropiaţi. Pe cei în care mi-am investit întregul capital psihico-intelectual şi afectiv. Simplificînd violent, distingeam între aşa zicînd prieteni şi amici. Celor dintîi le dăruiam, sufleteşte (şi nu numai), totul şi le pretindeam (aproape) aceeaşi reciprocitate. Abuzînd nepermis de sensul cuvintelor, le ceream ceea ce nu-mi mai amintesc în care evanghelie Isus recomandă ucenicilor săi: „Fiţi desăvîrşiţi, aşa cum Tatăl vostru din ceruri este desăvîrşit”. În accepţia pe care o dădeam, în mintea mea, vocabulei, „desăvîrşirea” însemna, în raporturile prieteneşti, doar sinceritate, absenţa duplicităţii, a „hicleniei”. Năzuiam la o prietenie cvasi-ideală, de felul celei dintre David şi Jonatan, care mă fascina în copilărie, la prima citire a Bibliei, sau, mai tîrziu, asemenea celei dintre Oreste şi Pylade. Astfel de prietenii sînt însă posibile, probabil, numai în mituri. În existenţa reală, pare-se, trebuie să adoptăm, în relaţiile interumane, precauţii de genul celei propuse de un personaj al lui Camil Petrescu, în a cărui înţelegere chiar şi cel mai apropiat semen, fie şi feminin, se comportă ca fiara îmblînzită: poate fi tandru pînă la acceptarea propriei sacrificări, dar dacă, din greşeală, te-a zgîriat, vederea sîngelui îi stîrneşte irepresibil instinctul bestial şi, sub impulsul acestuia, te sfîşie. E ceea ce mi s-a întîmplat nu o dată. Cîndva, în liceu, am găsit reprodusă undeva o notaţie din jurnalul lui Jules Renard, cu acest conţinut: „Prietenia noastră nu putea dăinui. Prea ne-am dezgolit unul faţă de celălalt”. Această confensiune-reflecţie m-a urmărit în permanenţă şi, totuşi, n-am tras din ea concluzia pe care o sugera. Şi la Cluj, în liceu şi în facultate, şi în Bucureşti, la Şcoala de Literatură, la Contemporanul, la Facultatea de Litere, am acordat celor cu care m-am împrietenit în chip special o încredere nelimitată. Mi-am dezvăluit faţă de fiecare „călcîiul vulnerabil”, „călcîiul lui Achile”. Şi fiecare, cînd vreun interes sau capriciu i-au cerut-o, m-a lovit drept în acest „călcîi”. Consecutiv, era normal să devin, măcar în ceasul al doisprezecelea, prudent. Să adopt ca normă de conduită, în existenţa privată, principiul cave amicos. Parafrazez dictonul latinesc Cave canem pentru a include în el şi înţelesul zicalei româneşti „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă feresc singur”.

Precizez încă o dată că toate cele zise privesc sensul cel mai înalt al prieteniei, sensul ideal. Atitudinea faţă de prieteni în general, în accepţia curentă a termenului, faţă de „amici”, nu mi-am schimbat-o deloc: e aceeaşi ca în adolescenţă, ca în copilărie. Încerc să întreţin raporturi corecte, eventual cordiale, cu toţi contemporanii, începînd cu cei din ambianţele în care vieţuiesc. Nu îmi (mai) dezvălui faţă de nici unul cutele sufleteşti, dar sînt leal cu fiecare, nu caut să induc în eroare pe nimeni, să trag vreun beneficiu din mistificarea cuiva, mă străduiesc din răsputeri să nu provoc vrajbe, să nu instig în vreun fel pe unii împoriva altora; încerc, dimpotrivă, să potolesc animozităţi, să aplanez conflicte. M-aş vrea un factor de conciliere, de concordie.

Gîndurile complicate, frămîntările interioare, îndoielile, căutările, simţămintele inefabile nu simt nevoia, ca altădată, să le împărtăşesc vreunora. Sau, dacă o simt, mi-o reprim. Am înţeles, după o viaţă de căutare zadarnică a unui alter ego, că nu putem comunica sufleteşte perfect unii cu alţii. „Ne-nţeles rămîne gîndul”. Caragiale, pare-mi-se, scrie undeva că sufletele chiar şi ale celor mai apropiaţi prieteni sînt separate prin distanţe interastrale.

Nici unul dintre prieteni nu m-a părăsit în urma vreunei certe. Au încetat deodată să-mi mai telefoneze

– Aveţi, după cum spuneţi, multe antecedente în ceea ce priveşte prieteniile eşuate. Dintre toate aceste legături pe care le-aţi consolidat cîndva, pentru ca, ulterior, să fie compromise de imprevizibile decepţii, regretaţi cîteva în mod deosebit?

– Le regret pe toate. Regret în general că nu-i posibilă o prietenie universală, o frăţie a tuturor, asemenea celei celebrate de Schiller şi, muzical, de Beethoven, în Simfonia a noua: „Alle Menschen werden Brüder/ Wo dein sanfter Flügel weilt”. Uneori, mă întreţin afectuos în visuri cu prieteni care m-au abandonat.

– Oare dumneavoastră veţi fi dezamăgit mulţi prieteni?

– I-am dezamăgit, probabil, pe toţi. Nu ştiu cum s-a făcut că, din 1990 încoace, mai toţi cei care mă frecventau, mă cultivau (şi nu neapărat din interes), îmi dezvăluiau toate intimităţile lor, inclusiv cele conjugale, încetau, la un moment dat, să mă caute; dispăreau brusc din orizontul meu, fără nici o explicaţie. Nici unul dintre ei nu m-a părăsit în urma vreunei certe. Pur şi simplu, au încetat deodată să-mi mai telefoneze. Cînd îl întîlnesc pe oricare dintre ei, întîmplător, se comportă ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat între timp. Acesta e, de altfel, şi comportamentul celor cu care fusesem în relaţii deosebit de bune în perioadele anterioare. Probabil, toată lumea vedea şi vede în mine altceva decît ceea ce sînt. Un fapt îmi pare cert: acela că mulţi – dacă nu toţi cei cu care vin în contact – iau amabilitatea drept ataşament. Obişnuit să reţin din spusele şi faptele oricui ceea ce consider corect şi să trec cu vederea, pe cît posibil, felurile de a fi inacceptabile, mulţi cred că îi aprob integral. Mă consideră adeptul lor. Dar nu pe picior de egalitate. Vor să mă subordoneze, să mă utilizeze. Vorbind golăneşte, mă iau de fraier. Cînd mă distanţez explicit de anumite concepţii şi acte de-ale lor, sînt decepţionaţi. Ce pot să fac?

Încerc să ajut, pe cît pot, pe oricine

– Sînteţi o persoană care şi-a sprijinit întotdeauna cu magnanimitate colegii, chiar şi pe cei mai tineri. Aţi aşteptat în zadar gratitudinea acestora?

– De cînd exist, încerc să ajut, pe cît pot, pe oricine, dacă se pune problema şi îmi stă în putinţă. În calitate de cadru didactic, m-am silit întotdeauna să menţin, în catedră şi în facultate, raporturi de cît mai bună colegialitate cu toţi membrii colectivului şi să apreciez studenţii cît mai corect posibil, acordînd cuique suum. Studenţilor deosebit de inteligenţi şi sîrguincioşi le-am acordat nu numai nota meritată (de care unii dintre ceilalţi examinatori căutau să-i frustreze pe cei neagreaţi), dar şi admiraţie neprecupeţită, indiferent ce simţăminte îmi exprimau conduitele lor extraprofesionale. Pe cei cu care puteam stabili comunicări cordiale îi chemam acasă la mine, discutam cu ei de la egal la egal, le împrumutam cărţi, încercam să le facilitez, dacă doreau, accesul în presă şi, după absolvire, îi sprijineam în demersurile pentru a fi repartizaţi în locuri cît mai adecvate năzuinţelor şi capacităţilor fiecăruia. Cu unul dintre ei, Nicolae Manolescu, m-am împrietenit atît de strîns încît, potrivit unor note persiflante din presa timpului, am ajuns la o „simbioză” scriptică. El fusese exmatriculat, din motive politice, şi reînmatriculat, după ce pierduse un an. Consecutiv, periodicele şi editurile îi refuzau colaborarea. Ajuns în anul al cincilea, l-a publicat George Ivaşcu în Contemporanul, dar, înainte de aceasta, am izbutit eu să-i plasez o recenzie în Viaţa românească. Editorial a putut debuta în 1965, prin faptul că am compus şi semnat împreună cu el Literatura română de azi. Nu mă aşteptam la recunoştinţă din partea lui, ca de altfel nici a altora dintre cei care îmi datorau ceva, dar nici la manifestări de ostilitate. Nesimţindu-mă vinovat faţă de el cu nimic, mă miră boicotul pe care îl practică faţă de mine, de vreo patru decenii, antrenînd în acest sens, cu intenţie sau fără, şi cvasi-totalitatea cronicarilor şi cercetătorilor literari mai tineri. Sînt oare prezumţios, dacă opinez că neinserarea mea în a sa Istorie critică a literaturii române nu e o procedare prea elegantă?

Amintiri de la revoluţie

– Au trecut 20 de ani de la eradicarea comunismului. Vă mai amintiţi ce făceaţi, unde vă aflaţi şi alături de cine în zilele insurecţiei?

– Recompun episodul autobiografic din anii 1988-1989 într-un volum de memorialistică, Sfîrşit şi început de mileniu, pentru care n-am găsit editor – mai exact spus, s-a oferit un preot din Ardeal să-l editeze, dar „evenimentul” apariţiei, programat pentru septembrie trecut, se lasă aşteptat şi, am impresia, se va lăsa la infinit. [Nu peste multă vreme de la acest dialog, în 2010, volumul avea să vadă lumina tiparului, cu titlul Sfîrșit și început de mileniu: rememorări, la Editura Muzeului Literaturii Române din București, n.m./A.D., 2018]

Sumar rememorînd faptele, în zilele insurecţiei mă găseam unde sînt şi acum: în locuinţa din Intrarea Frumoasă. Mai eram cadru didactiv activ (nu doar „consultant”, ca astăzi) la Facultatea de Litere. În după-amiaza şi seara de 21 decembrie, priveam de la o margine a Pieţei Romane spectacolul răvăşitor al revoltei studenţilor de la A.S.E. Începînd de atunci, am urmărit, pînă în toamna anului 1990 (şi nu numai), cu înfrigurare, pe toate căile (mass-media, telefoane, umblări prin oraş), derularea evenimentelor. Mă întîlneam frecvent cu Ana Blandiana şi Romulus Rusan; veneau la noi, mă duceam la ei, ca înainte, mergeam împreună la Casa Presei Libere şi unde mai aveam de mers, ne telefonam zilnic. Vorbeam la telefon şi cu alţii, foarte diverşi, de la Ion Brad la Valeriu Bartolomeu Anania.

Dacă nu se prăbuşea comunismul, acum aş „aştepta învierea morţilor” în cimitirul Pantelimon II

– Mi-aţi zis odată că nu mai puteaţi suporta condiţiile termice restrictive din ultimul deceniu comunist. Doar acest disconfort menajer vă exaspera în perioada respectivă?

– În ultima jumătate a anului 1989, ca de altfel şi mai înainte, dar nu în aceeaşi măsură, mă exaspera totul. Ţinînd un aspru regim alimentar, nu-mi puteam procura decît cu grele eforturi şi sacrificii de energie şi timp produsele agricole pe care el le tolera: stări de cu noaptea la cozi pentru pîine, unt şi iaurt, recurgeri la… PCR (pile, cunoştinţe, relaţii) pentru a procura, cînd şi cînd, brînză şi şuncă. În apartament era frig, drumul cu autobuzul pînă la fostul Institut Pedagogic din Șoseaua Panduri, unde aveam ore de limba română cu studenţii străini, şi invers, era epuizant. Dimineaţa începeam orele pe întuneric, din noiembrie pînă în martie; după-amiaza, se stingea lumina, adeseori pe neaşteptate, pentru o oră sau pentru tot restul zilei. Odată, nemaiaprinzîndu-se becurile, studenţii au plecat, n-am mai putut să-i ţin. Am stat cît am stat singur, apoi am plecat şi eu. La oarecare timp după aceea, iluminatul a fost restabilit şi, exact atunci, a apărut în Panduri un inspector din minister. Am fost sancţionat cu reţinere din salariu. Aş mai putea enumera o mulţime de alte anomalii, ştiute de toţi cei ce au traversat ultimii ani, traumatizanţi, ai regimului ceauşist. Pe mine personal mă distrugea biologic îndeosebi penuria de alimente. Dacă nu se prăbuşea acel regim, acum aş „aştepta învierea morţilor” în cimitirul Pantelimon II, alături de socrii înhumaţi acolo.

Respect, fără să le împărtăşesc, opiniile celor ce îl vorbesc de bine pe Ceauşescu

– Cu alt prilej, v-aţi desolidarizat de un confrate, mărturisindu-mi că îi imputaţi devotamentul  „ceauşist”. Este aceasta o culpă atît de gravă?

– Nu ştiu la cine te referi. Profit însă de întrebare pentru a-mi declara atitudinea principială. I-am detestat profund pe Ceauşeşti, le doream pieirea. Nu puteam să nu recunosc însă că, sub ei, s-au obţinut, indiscutabil, realizări majore – cu un preţ disproporţionat de greu. Nu-i înţelegeam pe cei ce îl admirau pe dictator, dar le respectam opţiunea; respect şi acum, fără să le împărtăşesc, opiniile celor ce îl vorbesc de bine. Dispreţ nutream şi nutresc pentru cei ce simulau admiraţia din interes, din calcul arivistic. Unii dintre aceştia din urmă şi-au şi „schimbat cămăşile” imediat după insurecţia decembristă. Un coleg de catedră ultraceauşist pînă în ultimul moment al Republicii Socialiste se fălea, la doar o zi după sfîrşitul ei, că, în noaptea de 21/22 decembrie, manifestase contra tiranului şi chiar apucase puşca din mîinile unui soldat. Probabil că un ins de soiul acesta o fi „confratele” de care spui că m-am desolidarizat.

– V-am văzut uneori plimbîndu-vă pe bulevardul Kiseleff… Vă convine solitudinea?

– Solitudinea e condiţia regăsirii de sine, a concentrării forţelor intelectuale şi sufleteşti, a marilor revelaţii. În singurătate a intuit Arhimede principiul de bază al hidrostaticii, intuiţie sub al cărui impact el a sărit din baie, strigînd „Eureka!”. Singur, sub un pom din care i-a căzut un fruct pe nas, a descoperit Newton legea atracţiei universale. Cînd Moise a văzut rugul aprins, era pe un cîmp, singur, cu oile.

Mica mea bibliotecă îmi devine un fel de Shambala, un spaţiu al solitudinii regenerative

– Care este locul din ţară unde vă simţiţi cel mai bine?

– Nu rareori, „ca un străin mă simt în ţara mea”, precum altădată Beniuc, însă îmi întemeiez o patrie în măsura în care izbutesc să mă claustrez. Mica mea bibliotecă îmi devine, asemenea odăii eroului eliadesc din Noaptea de sînziene, un fel de Shambala, un spaţiu al solitudinii regenerative.

– Sînteţi ardelean. Cît de mult valorează în devenirea unui om influenţa locului natal?

– Nu mă simt „ardelean”. Nu am cu ardelenii mai multe afinităţi decît cu alţi români şi cu neamţul Klaus Heitmann [1930-2017, n.m./A.D.], profesor la Universitatea din Heidelberg. Există însă, probabil, cum susţine Blaga, un determinism inconştient, „stilistic”, nu doar naţional, ci şi regional. Visurile nocturne mă transportă, uneori, într-un spaţiu de speţa celui din Transilvania, structurat de alternanţa deal-vale, într-un „spaţiu mioritic”.

„În tinereţe, vedeam în creatorii consacraţi fiinţe din altă lume” (2011)

– Stimate domnule Dumitru Micu, aţi cunoscut, cînd eraţi un tînăr ziarist, personalităţi uriaşe ale literaturii şi culturii române, ca Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Ion Agârbiceanu şi alţii. Spuneţi-mi, vă rog, ce sentimente vă încercau atunci cînd mergeaţi să-i întîlniţi.

– Modul meu atitudinal, din copilărie, adolescenţă şi prima tinereţe, faţă de marile personalităţi se exprimă rezumativ într-o dedicaţie. Fascinat de Blaga, i-am consacrat două poezii, publicate, în 1945 şi 1946, în cotidianul clujean Tribuna nouă. Prima, Profetul, e dedicată „nepămîntescului” Lucian Blaga. Aşezam – în ierarhia valorilor – scriitorii, artiştii, savanţii în aceeaşi categorie cu sfinţii. Se subînţelege că, mai tîrziu, dar tot în tinereţe, m-am bucurat găsind, în capitolul Tipurile artistice din Estetica lui Vianu, menţionat, pe primul loc, Sfîntul. În înţelegerea mea, un om excepţional nu putea fi decît deasupra insului comun în toate privinţele, inclusiv din punct de vedere moral. Şi nu numai eu simţeam şi gîndeam aşa, ci cam toţi elevii serioşi de origine ţărănească. Opinînd, într-o convorbire cu cel mai apropiat amic dintre colegi, că un poem oarecare, erotic, de Blaga şi-ar fi putut avea sursa ultimă în instinctul sexual, respectivul a avut o tresărire de indignare. Cum puteam crede aşa ceva? Era o impietate! Nu doar spiritelor excepţionale pe deplin consacrate, ci intelectualilor fini în general, refuzam, chiar şi la maturitate, să le atribui posibilitatea de a ceda unor apetituri „vulgare”. Ţinînd în camera de lucru, într-un sertar cu manuscrise, o sticlă de ţuică – de care nu mă atingeam, dar din care ofeream amatorilor –, s-a întîmplat într-o zi să fiu nevoit a căuta ceva tocmai în sertarul acela, în prezenţa lui I. Negoiţescu. Ştiindu-l pe acesta un estet rafinat, mi-a fost atît de teamă că avea să mă judece aspru văzînd sticla cu „băutură beţivă”, încît nu m-am putut decide să deschid uşa sertarului, deşi ştiam precis că acolo era ceea ce căutam. La o vizită următoare, Negoiţescu mi-a destăinuit, neprovocat, că era „foarte beţiv”. Nemaifiindu-mi, în consecinţă, teamă că puteam să-l jignesc, am adus încă o sticlă de „jinars”, din cămară.

Cu o asemenea mentalitate, era în firea lucrurilor să văd în „consacraţi” fiinţe din altă lume, deosebită esenţial de cea a muritorilor de rînd. Totuşi, nu mă fîstîceam în prezenţa lor. Sfios, desigur, în primele clipe, orice inhibiţie dispărea în momentul în care cel care îmi păruse un supraom începea să-mi vorbească la nivelul meu de înţelegere. Mi-am menţinut prezenţa de spirit chiar stînd de vorbă cu Sadoveanu.

Un ceai îndulcit cu… sare, la Cezar Petrescu

– La prima vizită pe care v-am făcut-o (împreună cu poetul Ion Brad), am vărsat o ceaşcă de cafea pe faţa de masă albă, imaculată. Recunosc că eram intimidat de personalitatea dvs., deşi atitudinea pe care mi-aţi arătat-o atunci şi mereu a fost una cît se poate de cordială. Dvs. vi s-a întîmplat să fiţi copleşit de anvergura amfitrionilor amintiţi în prima întrebare şi să comiteţi anumite stîngăcii?

– Situaţia în care te-ai pus dumneata atunci – şi de care eu nu-mi amintesc absolut deloc – e nimic faţă de o boacănă comisă de mine, în adolescenţă. Pasionat de gazetărie şi foarte religios, m-am dus, în 1944, de Sînta Mărie Mare, la biserica din Cehul Silvaniei: nu doar pentru a asista la slujbă, ci şi pentru a relata desfăşurarea ei, în Tribuna Ardealului. Văzut fiind că luam note la predică, parohul protopop Ilie Călăuz m-a invitat la prînzul ce a urmat. Bolnăvicios de timid, paralizat de onoarea de a sta la masă cu somităţi, inclusiv bisericeşti, în frunte cu un canonic din Satu Mare, Bob, căruia îi spuneam „Măria Sa”, utilizam tacîmurile cu atîta neîndemînare încît, tăind dintr-o pulpă de pasăre, am apăsat cuţitul atît de tare, iar farfuria a sărit de pe masă, căzînd pe covor, goală. Cu personalităţi literare de frunte n-am stat niciodată la aceeaşi masă – în orice caz, nu în apropierea lor imediată.

O păţanie cam de acelaşi fel am avut-o, totuşi, mai tîrziu, în 1952, la Cezar Petrescu acasă. Vara, stătea la Buşteni. Pentru pregătirea politico-ideologică a introducerii, în acel an, a unei noi constituţii, organele de publicitate solicitau intens colaborarea scriitorilor de renume. Redactor la Contemporanul, am fost trimis la Buşteni, pentru a-i propune lui Cezar Petrescu să scrie o schiţă sau o povestire pe tema „modului de moarte american” (parafrazare polemică a sintagmei „modul de viaţă american”), în contrast cu „viaţa liberă” de la noi. Era o după-amiază caniculară, punctată de o scurtă ploaie torenţială, care m-a muiat. Ajuns la vila scriitorului, doamna sa mi-a oferit un ceai şi, pe lîngă el, o felie de pîine cu unt şi o solniţă. Crezînd că sarea din solniţă era zahăr, am turnat-o toată în ceai. Eram, în acel moment, singur în cameră. Constatînd eroarea, după revenirea gazdelor mi-a fost atît de ruşine, încît am băut, fără a mă schimonosi, tot conţinutul ceştii.

Filosofia lui Blaga, văzută de „iudeul” Pătrăşcanu

– Lîngă care dintre personalităţile pe care le-aţi cunoscut v-aţi simţit de la bun început în largul dvs. şi lîngă care acomodarea a fost mai tîrzie?

– Dintre toţi „marii” cunoscuţi în adolescenţă, Blaga a fost cel cu care, fără să vreau, m-am situat, de la început, pe aceeaşi lungime de undă. L-am cunoscut la sfîrşitul anului 1945 sau, poate la începutul lui ’46, în casa protopopului clujean Florea Mureşan. Mergeam acolo frecvent, la invitaţia soţiei părintelui, scriitoarea Eugenia Mureşan. Citisem, în vacanţa de vară, cartea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, Curente şi tendinţe în filosofia românească, şi, de la primele cuvinte schimbate cu Blaga, am specificat aceasta. Perfect calm, Blaga mi-a răspuns că, în acea carte, ideile sale sînt coborîte din domeniul referenţial propriu, cel metafizic, într-un plan mai curînd nefilosofic. „E ca în Evanghelie!”, am sărit eu. „Cînd Hristos a spus, vorbind în sens mistic, euharistic, că numai aceia care vor mînca din trupul Său şi Îi vor bea sîngele vor dobîndi viaţă de veci, iudeii, luînd cuvintele literal, s-au scandalizat: cum poate cineva să-şi dea trupul spre a fi mîncat?!” „Cam aşa e”, a admis Blaga. Eugen Mureşan a ţinut să-mi destăinuie că, după apariţia cărţii cu pricina, Pătrăşcanu i-a trimis lui Lucian Blaga o scrisoare explicativă. Scrisoarea avea să fie publicată de Dorli Blaga (în 1990, cred) în România literară. În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi „mari”, n-a fost cazul de acomodări mai tîrzii.

Lucian Blaga, în 1948: „Măi Micule, ce rău îmi pare că n-am să mai ţin cursul…”

– Lucian Blaga şi Tudor Arghezi erau stigmatizaţi de abuzivul regim comunisto-stalinist atunci cînd i-aţi cunoscut, într-o perioadă de cumplite epurări culturale, cu Th. Neculuţă devenind un clasic al literaturii române, iar Dan Deşliu considerat urmaşul lui Eminescu. Vă vorbeau Arghezi şi Blaga despre ostracizarea la care erau supuşi?

– Cei mai mare doi poeţi români de după Eminescu nu aveau, în perioada formării mele intelectuale, drept de semnătură. Nici unul, nici altul nu s-au plîns, în prezenţa mea, de această situaţie. Blaga vorbea despre condiţia socială a sa cu o detaşare vrednică de Profetul său din ediţia princeps a celui de-al doilea volum de poeme: „Fantoma vremii nu-l atingea”. Dinstingea atît de mult valoarea de notorietate, şi era atît de conştient de calitatea operei sale, încît afişa o smerenă indiferenţă faţă de felul în care era privită. Aceasta, în public. În sinea lui suferea, desigur, imens. Cred asta întrucît, la o zi-două după excluderea din învăţămînt, nu părea, în familia Mureşan, deloc afectat, dar după plecare, pe stradă, mi s-a destăinuit sobru: „Măi, Micule, ce rău îmi pare că n-am să mai pot ţine cursul…”.

Nici Arghezi, cînd am fost la el prima dată, în vara lui 1950, n-a vorbit despre ostracizarea lui. Timp de peste un ceas, cît am stat cu el în pridvor, a făcut harcea-parcea fostul regim politic (în care „ţara a fost guvernată de curve”), înaltul cler ortodox şi lumea literară, în a cărei populaţie nu recunoştea decît doi oameni cumsecade: Goga şi… Beniuc.

Mi-am dat seama seama cîte parale făceau, ca oameni, unii literaţi

– Ce au însemnat pentru dvs. toate aceste întîlniri cu marii scriitori evocaţi?

– Într-una din rarele sale referiri, în discuţiile cu mine, la fauna politică româneacă, Blaga a specificat că ştia „cîte parale făceau” şi politicienii din perioada interbelică, lăsînd să se înţeleagă că nu mai multe decît cei de după ’44. Parafrazîndu-l, aş putea spune că, din spusele, ca şi din anumite comportamente ale scriitorilor pe care i-am cunoscut, mi-am dat seama cîte parale fac, ca oameni, cei mai mulţi dintre literaţii români din trecut, spre a nu mai vorbi de cei de azi, pe care, vai, i-am cunoscut nemijlocit.”

 

Despre Maria Postu

Nu-mi place ideea de a evada...E ca si cum ai smulge cu forta ceva care de fapt, iti apartine:LIBERTATEA cu care te-ai nascut si in care te vei intoarce...Si totusi, eroul meu preferat, de parca eu l-am nascut, este Papillon... Aici e o forma de libertate... evadare...un substitut, o libertate cu gust de gratii si catuse...ma veti gasi aici la orele de vizita indiferent ce semnalmente aveti...Nu e nevoie sa treceti pe la siturile de serviciu pentru a afla ce mi-as dori:pe voi venind la mine in vizita, sa cinam impreuna din cuvinte ca la un banchet infinit cu arome imprevizibile si inconfundabile, de negasit aiurea pe strada, la teatru, la opera sau oriunde in alta parte decat aici...Chiar daca nu ne putem privi in ochi, nu ne putem vedea gesturile, ne simtim pasii gandurilor, ne pipaim prin cuvinte mai mult decat am face-o vreodata in realitate...Micul mister a cazut sau e mai tentant?Mi-ar placea sa cred ca da...suntem toti in spatele unor ferestre (Asa se numea cea de-a patra carte a mea de versuri, publicata in 2007.."DIN SPATELE FERESTREI"...Nu insa si ultima: Cutia postala a cerului, Leonor si zanele...si mai urmeaza...
Acest articol a fost publicat în intrebari esentiale. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s