Pe unii veștile rele îi lasă indiferenți pentru că ce e rău petru alții, nu e rău și pentru ei. Rămân surzi la topirea calotei glaciale, la eșuarea balenelor moarte pe țărm , la disperarea urșilor polari morți de foame, la incendiile masive, rămân imuni la valurile unui tsunami care pe ei parcă nu–i poate atinge! Se simt imuni și bine protejați de cifrele contului din bancă, de etajele și codurile de acces în superbele lor locuințe ce par mai sigure decât buncărul lui Hitler, tot zgomotul și toată agitația celor care strigă disperați pe tate canalele mass-media, nu-i atinge…Ei sunt surzi, orbi, opaci, ca și cum ar face parte dintr-o altă specie (in)umană, care știe secretul permanentei supraviețuiri. Ei credeau că pot ignora totul, acel tot care deranjează, jenează, zgârâie ca o pisică sălbatică, latră ca un câine atins de turbare, te murdărește ca atingerea unui lepros, te dezgustă ca mizeria unui cerșetor…ca orice altă formă a mizeriei și a decrepitudinii umane de care nu te simți vinovat. Până acum. Doar până acum.
Să avem curajul să recunoaștem: de câte ori nu ne-am băgat precum struțul capul în nisip și nu am vrut să mai știm nimic altceva decât ceea ce se referea strict la propria persoană și familie?
De mai mult de o lună de când m-am lăsat dusă, smulsă din confortul me cotidian în avalanșa provocată de apariția noului tip de coronavirus-19, am zăcut inertă la figurat în starea de amorțeală a simțurilor, de anesteziere dureroasă și înspăimântătoare așteptând parcă o operație din care nu știu dacăă voi mai trezi sau nu. Cu fiecare zi care trece ,efectul anesteziei nu se reduce ci crește. Ciudată anestezie care nu te protejează de durere ci ți-o inoculează perfid blocându-ți simțurile cu care te puteai cândva apăra. Mă simțeam , în 2004 când televiziunea vuia cu imagini apocaliptice de la înspăimântătorul tsunami din Thailanda, ca atâția alții, imună, în siguranță, ca și cum s-ar fi petrecut pe o altă planetă de care mă despărțeau ani –lumină.
Acum însă, acum, simt că acel teribil și mult mai înspăiântător tsunami numit Covid-19, m-a atins și pe mine, eu care mă credeam protejată de carapacea mea autoconstruită din lecturi,filme, relații dulci sau amare, prietenii efemere sau pe care le credeam eterne…NU era însă decât o fragilă umbreluță de soare cu care mă apăram împotriva pericolelor reale sau potențiale ale vieții,ale planetei…Nici nu am bagat de seamă când uriașul val a cărui înălțime și densitate nimeni nu a anticipat-o, nu a evaluat-o corect s-a năpustit împotriva mea și a edificiului meu construit din cărți de joc. S–au prăbușit toate lumile acelea fictive și toate imaginile acelea prețioase în care mă ascundeam și nu a mai rămas nimic. Degeaba am simțit nevoia să revăd toate fotografiile făcute cu ocazia excursiei la Barcelona, toate cataloagele muzeelor pe care le-am vizitat sperând s revin într-o zi să le savurez, să le trăiesc mai intens, să mă confund până la aneantizare cu culorile cu care sunt pictate. Recitesc pasaje din cărțile preferate, nu mai simt nevoia de a-mi consemna gândurile, vă mărturisesc, aceasta este prima tentativa de a scrie ce simt din ultimele 5 săptămâni, reascult fragmente din piesele muzicale ascultate cândva în sălile de concert, mă uit la lucrurile care mă înconjoară ca la un decor ce nu-mi mai aparține.
Privesc nostalgică o fotografie făcută la muzeul Van Gogh din Amsterdam cu O Floare a Soarelui pe fundal și așa cum o vede și genialul pictor Adrian Ghenie, o văd însângerată.
Revăd printre multe alte filme care mi-au marcat existența, și filmul La grande belezza și încerc să identific, să păstrez tușa aceea unică de frumusețe , de speranță care să mă ajute să merg mai departe.
Sunt recunoscătoare că există oameni care sunt în linia întâi și care mai întâi acționează și apoi pun întrebări, salvează și apoi o iau de la capăt cu o energie ineuizabilă. Poate că, grație lor, frumusțea se va putea așeaza încet-încet în ramele din care a fost ânlăturată brutal. Dar petele de sânge, cine la va putea șterge fără să o rănească? Este oare vreo legătură între acest Corona virus și toată indiferența noastră de a vedea și reacționa la rănile planetei?
Poezie si proza online- WordPress Page 