August 11, 2021 — poezieromaneasca
Recenta apariție editorială a poetei Ottilia Ardeleanu, Când tac și tu mă asculți, la editura Junimea, te provoacă încă din titlu și nu dezamăgește nici pe cititorul familiarizat cu poezia actuală care surâde malițios sau timid în paginile revistelor literare, declanșând reacții diverse, de la cititul atent sau dimpotrivă pe diagonală, nici pe cititorul neutru, care caută în reviste sau pe situri ceva care să-i biciuiască simțurile și să-l facă să nu dezerteze din armata din ce în ce mai redusă numeric a adevăraților cititori de literatură.
Aceasta este o carte pe care adevăratul cititor de literatură nu o va lăsa din mână până când nu încheie de citit și ultima pagină, mai mult, până nu revine chiar asupra unor poeme dorind să le reia lectura mai atent, așa cum am procedat și eu.
Înainte de a pătrunde discret în substanța poemelor fără dorința de a le diseca sau tulbura armonia, căci se știe, inefabilul lor nu se cade a fi transpus în limbajul dur al prozei, simt nevoia să mă situez de o parte sau de alta a celor două subiecte din titlul, Când tac și tu mă asculți: cine sunt eu? Cel ce tace și totuși transmite o emoție intensă? Sunt eu cel ce ascultă și încearcă să așeze într-un peisaj coerent de elemente disparate, crâmpeie ale unei arhitecturi sufletești și urban-rurale în care să se plimbe rătăcindu-se în numeroasele simboluri și imagini? Răspunsul depinde de fiecare categorie de cititori.
Paradoxal, în volumul Când tac și tu ma asculți se remarcă o teamă de lirism, spaima de a nu cădea în derizoriu și metafore suprauzate, de aici desacralizarea unor simboluri ca luna, stelele, cadrul nocturn pentru întâlnirile cuplului: adânc încâlcită prin copaci e luna/ nervurile nopții o invadează/ cum se întâmplă/ unei inimi în boala iubirii// liniștea orbecăie pe lângă noi/ o lăsăm în legea ei// când tac tu mă asculți/ cum se ascultă brahms// curioasă luna se avântă cumva/ dintre ramurile nude/ se agață în cuiul din perete/ oglindă iubirii.
Sentimentele se ascund într-un vocabular prozaic, cont, facturez, petrol îmbuibat, impozit, autoarea transmițând de fapt un subtil avertisment despre pericolul care amenință emoțiile, specia umană în general, amenințată de toate cataclismele interne și externe.
E clar, iubirea este tema volumului, anunțată încă din titlul volumului dar și din titlurile multor poeme: cum te-am iubit, rugă, metamorfoză, iubire albastră, atenție iubire, l’amour toujours, aici nu e vorba de iubire ci de mai mult, gena iubiriietc.și ea se dezvoltă pe diferite game, când mai discret ca în sărut: roțile se întorc/ în același loc/ ne întâlnim/ pe curba infinitului/ unde se înnoadă/ cercurile// pedalăm fără oprire/ până ne atingem/ frunte cu frunte/ nas cu nas/ buze cu buze, când mai vizibil creionat ca în realitate: tu îți atingi pielea de pielea ei/… buzele tale ating buzele ei și porii ei dilatați de euforie/… visul tău se odihnește pe sânii ei, ori drog: mă alimentez printr-o seringă/ din tine/ am devenit dependentă/ îmi injectez sângele tău dulce/ uneori exagerez și/ mi se face rău de-atât bine. Uneori e negată, iubirea nici măcar un cuvânt nu mai e, dar ea reizbucnește de-a lungul altor poeme, parcă în pofida dorinței autoarei de a o ascunde: n-o să mai știm să vorbim/ vom trece chip străin unul pe lângă/ celălalt capăt al iubirii va fi în aer/ deconectați/ ne vom căuta la infinit/ într-o carte cu destin/ aruncat la spate sufletul/ singurul responsabil de noi/ dragostea este la locul ei.
Uneori însă, aceeași teamă de a cădea în clișee o determină pe poetă să excludă din poem tocmai ceea ce constituie substanța vitală a acestuia: iubirea. Un poem ca tablou de iubire, în ciuda promisiunii din titlu, pare alcătuit din clișee livrești după rețeta poemului dadaist, din care însă lipsește tocmai ingredientul special, iubirea: ia-mă de mână/ să încercăm amândoi luna/ prin binoclul iubirii// am să-mi pierd un pantof/ exact la miezul nopții/ ai să mă cauți de fiecare dată/ cu un dor și mai în relief.
Registrul lingvistic se completează cu termeni periculoși precum cocaina, drog, pubela, viermi, dar cărora poeta are darul de a le înnobila sensul: ți-ai imaginat câți viermi are mătasea în ea/ câte frunze de dud/ atingere de mătase.
Este vizibilă dorința de a salva o lume a senzațiilor pure aflate pe cale de dispariție: mare vopsită cu un cer de păsări, o lume în care casele nu au suflet iar lumea e dezbrăcată de sentimente, de emoții, de sinceritate. Din când în când țâsnește parcă fără voia poetei un poem de un lirism tulburător: tomnatic moment: nuamtimpdealinturi/ tocmai am îngropat/ o speranță sau rugă: Tu să mă ierți/ Doamne/ nu am știut să-mi rânduiesc viața// zilele s-au dus cumva/ departe de inima de femeie// am nimerit într-un rai nedereticat// spăl pe jos/ iarba și florile și copacii/ si singura iubire, vestind că poezia nu a murit, ci doar realitatea o obligă să se camufleze.
Dar pentru cât timp, oare?
(Ottilia Ardeleanu, Când tac și tu mă asculți, ed. Junimea, Iași, 2021)
Rate this:
Poezie si proza online- WordPress Page 
Mulțumesc din suflet, Maria, pentru observațiile tale pertinente asupra acestui volum de poezie. Onorată!
ApreciazăApreciat de 1 persoană