Clubul studentelor de zece

CLUBUL STUDENTELOR DE ZECE

-Diseară după cursul de franceză cu Troceanu, rămâneţi câteva minute!

Aceasta e vocea Adrianei Dima, şefa de grupă. Are deja un aer arogant şi superioritatea celor născuţi spre a conduce. Blondă, un blond artificial, care nu se potriveşte deloc cu tenul ei măsliniu şi ochii negri, înaltă, masivă, după standardale actuale de frumuseţe ale top modelelor, având cam zece kilograme mai mult faţă de actualul etalon al frumuseţii, cu o eternă pereche de blugi (cred că are mai multe perechi de blugi de aceeaşi marcă, pentru că nu sunt niciodată uzaţi), Adriana nu dă explicaţii şi te priveşte dispreţuitor când întrebările tale i se par deplasate sau naive. Se afişează cât se poate de des cu iubitul ei, un jucător de baschet, de 1,90, cu o musculatură vizibilă, cu o privire imbecilă, de parcă nu ar şti niciodată dacă ceea ce vede în faţa lui e o fiinţă sau mingea de baschet care trebuie pasată mai departe. Se pare însă că este o mascotă ideală pentru fetele din categoria Adrianei. Se învârteşte într-un cerc elitist, alături de Cecilia, căreia apropiaţii îi spun Cici, alături de Carmen Dună, pe a cărei faţă scria „asceză”, călugăriţă sau fată bătrână, tot aia, după mine.O altă Adriana face parte din lumea lor în care eu nu am avut de la început acces.E Adriana de la Franceză-română, blondă, delicată, fragilă, se îmbracă tot timpul în negru şi fumează alături de cealaltă Adriana altceva decât eternele snagoave sau beteuri. Le invidiez? Poate , deşi, dacă aş fi ştiut atunci ce ştiu acum, le-aş fi compătimit.Adriana Dina a plecat cu baschetbalistul ei în Canada, nu are  copii,  din orgoliul ei de şefă de promoţie nu s-a ales nimic şi toată mândria pentru toate notele de zece pe care le primea cu uşurinţă la obiectele acelea care mă înfiorau de teroare şi la toţi profesorii care îmi bântuiau nopţile, nu a rămas nimic decât numele unor discipline care mi-au provocat coșmaruri și insomnii de-a lungul celor patru ani de facultate: LRC sau Teoria literaturii cu Bălaşa! (Prinsesem o asemenea alergie la numele de „Bălaşa”, încât mai târziu când am avut o colegă de serviciu, simpatică, de latină , cu acest nume, nu am reusţit să o privesc cu alţi ochi decât ca pe o urmaşă a clanului Bălaşa,  provocator de insomnii şi dătător de fiori ce mă oripilează şi acum. )Dumnezeule, era cel mai dezagreabil profesor care ştia să transforme în ceva şi mai imposibil de învăţat, o materie aridă. Mă înspăimânta atât de tare, cu privirea aceea de şobolan adaptat de minune la experiementele din retortele comuniste, încât numai văzându-l pe holurile universităţii, începeam să tremur.Acum, după cum am aflat de pe situl respectivei universităţi de provincie, fiul lui, vorba cronicarului, „urma lui luasă, cum se întâmplă din pom bun, roade bune or să iasă”, este tot profesor, tot de teoria literaturii, la aceeaşi universitate. Numai că, eu n-am să urmez vorbele Cronicarului şi nu-mi voi trimite fiica să-mi calce pe urme, la revista presitigioasă lsa care am ajuns să lucrez,  după principiul, „Capra sare masa, iada sare casa!” Sărmanii studenţi de acum …n ani!

Da, dar acum profesorii nu mai au voie să-i terorizeze, nici cu nota, nici cu privirea, nici măcar cu gândul.Pe când atunci! Ce vremuri, ce moravuri comuniste, ce legende ascunse după fațadele impunătoarelor clădiri unde ne-am ars tinerețea și neuronii sperând să căpătăm ceva mai mult decât o diplomă pe o hârtie nereciclată dar care după câțiva ani s-a fărâmițat ca și viața mea, pe holurile imense ale universității! La examenul de Teorie a literaturii, am făcut o criză , azi i se spune atac de panică, atunci când Maestrul, aşa cum îi spuneau toţi colegii mei, aspiranţi la postul de asistent al acestuia după terminarea facultăţii, cum ar fi, Th. V, actualmente un distins profesor-doctor la aceeaşi universitate, graţie tuturor mâinilor pe care le-a pupat şi tuturor mutrelor acre în faţa cărora s-a înclinat cu umilinţă, dar mai ales, graţie căsătoriei   reuşite cu N., fiica Decanului, m-a întrerupt când eu peroram cu o voce stinsă despre structuralism , şi pentru că orice încercare a mea de a răspunde sau măcar de a para cu inteligenţă întrebarea Maestrului se izbea de încăpăţânarea acestuia şi de dorinţa de a a-mi pune beţe în roate, (cel puţin aşa vedeam eu pe atunci problema, cu ochelarii de cal ai spiritului meu rebel suferind de mania persecuţiei, căreia i se părea întotdeauna că cineva este pornit să-mi demoleze fragila personalitate în formare), în loc să continui să răspund după desele întreruperi, am izbucnit în plâns spasmodic. Acum, o asemenea situaţie ar duce la sancţionarea profului şi la transformarea mea în victimă la posturile tv.Atunci însă, Maestrul, nu m-a lăsat să mă liniştesc, m-a obligat să vorbesc printre lacrimi şi mi-a dat cu generozitate un cinci. Mulţumesc, Maestre! Oricum, nu voiam să fiu şefă de promoţie.Îi uram pe cei care alergau după note mari visând repartiţii grandioase şi cariere în învăţământul superior.Parvenitismul lor rudimentar pentru care trebuiau să afişeze un servilism permanent faţă de profesori, mă dezgusta.Hei, Monica, eşti mulţumită? Te văd pe situl universităţii la loc de cinste, Claudia Ivăncescu, Şefă de Departament, Lector universitar doctor, în curând profesor universitar doctor. Dar tu, Adriana? Nu ţi-am văzut niciodată mormântul.Pe el probabil scrie:Adriana Creţu, 1958-1983 alături de o fotografie ce ar face să plângă şi pe cei mai indiferenţi oameni.”Atât de tânără…”Păcat! Ani de zile, în perioada de stagiatură când mi-am pierdut vremea încercând să profesez, până când în sfârşit am înţeles că nu aceasta era adevărata mea vocaţie, dintre toate colegele de la Filo, de grupă, pe tine te invidiam cel mai mult.Oare de ce?Pentru că erai fragilă ca o statuetă chinezească, uşor de spart cu o simplă atingere, pentru că erai mereu atât de intangibilă şi nu coborai în mijlocul muritoarelor de rând printre care mă număram şi eu, pentru că mă dispreţuiai că eram atât de …paysancă, era un cuvânt des folosit pe atunci în jargonul vostru, de clubul vostru neoficial de studente de zece.Pentru că deşi te îmbrăcai doar în negru, erai mereu cea mai elegantă, cea mai curtată, cea pe care profii o priveau întotdeauna ca pe o bijuterie de preţ care nu trebuie atinsă , pe care o salutau cu respect pe hol, ca şi cum ai fi fost colegă cu ei, era normal, nu tatăl tău era Secretarul de partid al Universităţii? La examene, m-am nimerit odată cu tine în sală, deşi eram cu o literă de la mijlocul alfabetului, doar pentru că lipsea o studentă.Nu ai fost sclipitoare, erai speriată, în ciuda protecţiei de care te bucurai şi totuşi, pe carnetul tău scria zece, pe al meu, şapte.Ani de zile m-am tot gândit la tine, ce faci, ce post ocupi la universitate, cu cine te-ai căsătorit, dacă ai sau nu copii, dacă scrii într-o revistă celebră sau dacă ţi-ai deschis o afacere. Deveniseşi o obsesie pentru mine dar nu ştiam nimic despre fostele mele colege când întâmplător m-am întâlnit cu singura colegă cu care mai vorbeam despre vremurile apuse, Ştefania, foarte rar, şi ea ca şi mine, fără să facă parte din Clubul studentelor de zece, dar pendulând mereu cu dibăcie între cele două cluburi, al celor de zece şi al celor cu note sub 7.

-Ce face Adriana Dima?

-E în Canada, am mai vorbit…

-Ştiu, ştiu, nu ea, cealaltă…

-A, Adriana Creţu…Nu ştii?

-Probabil e într-un post călduţ, pe vreo editură sau revistă literară, spun cu indiferenţă.

-Nici măcar nu s-a dus la repartiţie!

-Păi bănuiam, era de aşteptat nu?

-Nu ştii?Chiar nu-ţi pasă?A murit imediat după repartiţie…

-A murit?!…. Nu mă bucuram, era pentru mine o victorie uşoară, pentru care nu luptasem şi pe care nu o dorisem.

-De ce?Accident?

-Nu, avea ciroză.Nu ştiai?

Nu, nu ştiam, eu nu mă învârteam în cercurile acelui club ca tine, Ştefania.Nu ştiam.Nu aveam acces.Ne-am despărţit fără promisiunea unui telefon şi a unei revederi.Ce-am fi avut să ne mai spunem?Trăisem întotdeauna în altă galaxie decât colegele mele de curs, indiferent că făceau parte din Clubul studentelor de zece sau al celor de şapte.

Trăiam un sentiment foarte ciudat.Nu de eliberare, nu de mulţumire ci de amărăciune.De neputinţă.Clubul nu o putuse proteja împotriva morţii.Când eu o credeam ocrotită împotriva oricăror agresiuni ce i-ar fi putut altera fineţea şi puritatea învelişului de porţelan, altceva, din interior, îşi făcea drum rozând edificul de sentimente şi tăceri misterioase din care trăia, şi iată că într-o zi, ajunsese la suprafaţă şi îl spărsese.Şi ce dacă nu a avut în patru ani decât priviri dispreţuitoare pentru mine?Ea ştia. Ştia ceea ce eu nu bănuiam.Rezistenţa mea de paysancă, aparenta mea forţă o iritau, o deconcertau.Cum de ne făcusem loc în aceeaşi lume şi stăteam amândouă atât de aproape una de cealaltă, bucurându-ne de aceleaşi privilegii, chiar dacă în carnetul ei de studentă domina zecele iar în al meu, rar zâmbea câte un opt sau nouă?După patru ani, amândouă deveneam egale din nou. Cineva însă avusese grijă să risipească iluzia egalităţii.Moartea.Eu triumfam încet, fără să fiu pe deplin conştientă împotriva acelor adriene şi claudii protejate de nume şi funcţii importante în ierarhia Universităţii comuniste şi a oraşului.

 Ştefania nu ştia nimic din tot ce suferisem în anii de facultate, toate frustrările, toate umilinţele, toate complexele teribile, cu greu mascate sub aparenţa unui nonconformism şi a unui jemanfishism enervant probabil sau derutant pentru cei din jur.Nu ştiu dacă bănuia cineva cine eram cu adevărat.Nu lăsam pe nimeni să se apropie de mine.Mă încuiam în cetatea mea de tabuuri şi puneam la intrare şi câteva obstacole pe care să nu le descifreze nimeni . Mimam absenţa nevoii de prietenie şi comunicare.Ce greu mi-a fost când, din cauza aversiunii teribile pe care o aveam pentru profesorul de pedagogie, altă „somitate” a universităţii, nu mergeam la cursuri iar la examen nu am avut cui să-i cer cursurile lui, el neacceptând alte surse de pregătire, în condiţiile în care nu-şi publicase cursul la universitate.Şi ce dacă? Mai bine altă restanţă decât umilinţa de a cerşi Clubului de zece un caiet ca să-mi copiez cursurile.Nu-mi păsa, nu trebuia să-mi pese de ele!Sau să mă sinchisesc de cealaltă Adriana, Adriana Dima?! Cu ea mă întâlneam şi marţea la orele de pregătire militară unde grupa reunea fetele de la ambele specializări deoarece multe studente erau scutite din diverse motive.Adriana Dima nu se scutise şi mă miram că nu o făcuse, familia ei putând oricând să-i facă rost de o scuză parafată de somităţile medicale ale oraşului, aşa cum îi oferea în fiecare an, în septembrie, când, noi Filologia, eram trimişi la practica agricolă, de obicei la Şimian, la Turnu-Severin la cules struguri sau pe undeva pe lângă Caracal la cules mere.N-aş fi ratat această experienţă pe care colegele mele o urau, pentru nimic în lume.Nu vă faceţi griji, se scuteau şi de această practică, sub diverse pretexte, ele, distinsele membre ale Clubuluistudentelordezece.Cum ar fi putut să doarmă ele în camera-hangar dintr-un cămin de lucrători zilieri pe care ferma îi angaja vara?Cum ar fi putut ele să foloseasca WC-ul comun din curtea fermei şi să se spele undeva la câteva chiuvete amplasate în aer liber, unde fiind septembrie, era totuşi destul de rece dimineaţa?Cum ar fi putut ele să accepte să fie conduse de un brigadier cu patru clase care să le impună o normă de struguri pe zi şi să urmăreascsă dacă nu risipesc prea multe boabe pe jos?Mai lipsea botniţa din proza lui Zaharia Stancu, spuneau ele ca să justifice de ce nu plecau în practică.Nu, în nici un caz, nici cele două Adriene, nici Cici, nici Carmen, nici Ilona, iubita, apoi soţia unui solist rock, devenit destul de cunoscut după Revoluţie, care tot încearcă an de an să se reinventeue nesesizând câtuşi de puţin ridicolul situaţiei, nici Sabina, nu, practica agricolă nu era pentru ele.Până şi profesorul coordonator care era obligat să vină să-şi lase postul căldicel de la Universitate pentru 21 de zile de practică, cu greu putea fi găsit.De obicei tot ea, Draghicescu era cea care ne însoţea şi încerca cu comentarii amuzante să ne facă să iubim pâinea cu gem de dimineaţă şi supa de legume şi tocăniţa vegetariană de la prânz, în mod sigur, mai bio decât ce ne oferă magazinele de profil de azi, alimente pe care le consumam cot la cot cu muncitorii angajaţi cu ziua.

Oare ce voia de la noi Adriana impunându-ne pe un ton autoritar să rămânem după ultimul curs la 8 seara ? Nu prea aveam chef să rămân, mai ales că era seara când trebuia să-l văd pe Sandu, care de asemenea nu ştiu ce mai voia de la mine.O relaţie terminată e o relaţie moartă.Punct.În sfârşit, madam Troceanu de franceză, rosteşte ultima frază dar, ca de obicei, Ştefania se duce s-o mai reţină un pic doar ca să ne enerveze şi doar ca să demonstreze ce studentă interesată de cursul de franceză este ea.Mi-o amintesc pe Ştefania la începutul primului an de facultate cu câtă abilitate s-a priceput să le intre tuturor profesorilor sub piele, să le câştige simpatia celor ce încă de pe atunci dădeau semne că vor forma Clubul studentelor de zece, şi în acelaşi timp, cum reuşise cu instinctele ei de supravieţuire de fată de la ţară,  să  creeze o barieră între ea şi noi cele de la ţară ca şi ea dar care nu beneficiam de bunele ei instincte de orientare în timp şi spaţiu.Avea grijă să vină dimineaţa prima la curs, împreună cu Ella, colega noastră care avea nevoie de însoţitor spre a se deplasa.Era iarăşi un  mister pentru mine, cum reuşise Ştefania să devină cea mai bună prietenă a Ellei care o primise să locuiască gratuit la ea în schimbul ajutorului dat de Ştefania  dimineaţa, când soseau la cursuri, primele şi seara când se încheiau cursurile.Se aşezau întotdeauna în prima bancă şi la seminar, ea, Ştefania, cu un aer inocent, ridica mâna, se prezenta, Nedelcu Ştefania, şi apoi debita ceva vag legat de ceea ce întrebase profesorul dar care o făcea să fie reţinută de seminarist şi uite aşa, încetul cu încetul, şi-a clădit Ştefania o bună reputaţie pentru care, recunosc, o invidiam enorm.Apoi Ella, ridicându-se în picioare, rezemată de cârjele ei înduioşătoare, dar pe care le afişa cu mândrie ca şi cum ar fi fost însemnele unei dinastii a suferinţei care nouă ne era inaccesibilă, completa ceea ce începuse Ştefania dar trebuie să recunosc că avea să demonstreze de-a lungul celor patru ani că le domina cu mult pe membrele Clubului studentelor de zece şi de aceea nici nu am considerat vreodată că ar putea face parte din el.E drept că avea un avans de câţiva ani înaintea noastră, boala o ţinuse departe de universitate dar totuşi citea enorm, era şi grozav de inteligentă şi avea un curaj al negării şi demontării eşafodajului de idei al profesorului, indiferent că era LRC , filozofie sau socialism ştiinţific.O făcea cu atâta profunzime şi seriozitate încât nu ne stârnea invidia ci doar admiraţia.Cât despre aşa-zisa ei infirmitate, a ştiut întotdeauna să nu se lase compătimită de nimeni, dovedind nu doar că este egală cu noi ceilalţi, „ normalii”, ci că ne este mult superioară.De aceea n-o pot judeca pe Ella cu aceeaşi unitate de măsură ca pe celelalte colege.

Aşadar am rămas să văd ce surpriză ne rezervase Adriana.

Nici nu plecase bine profa de franceză că am şi ieşit pe hol să fumăm.Ah, ce vremuri fericite pe care cei din ziua de azi, îndoctrinaţi cu toate ameninţările şi pericolele care cică te pasc, dacă fumezi nu le mai pot gusta! Anii de studenţie nu pot fi frumoşi fără ţigări şi sex ilicit.Dar ce ştiau studentele de zece?Nimic ce ar fi fost demn de semnalat.Urmăresc ca pe o hartă destinul lor, cu întreruperi, desigur, şi nu este nimic pe traseul lor care să mă mai facă azi invidioasă.Nimic care să mă facă să regret că nu am fost şi că  nu sunt în locul lor.Nici postul de conferenţiar al lui Cici la aceeaşi universitate unde am învăţat noi, nici destinul Rodicăi, profesoară în Germania (dar câte compromisuri a trebuit să facă până a ajuns acolo, nimeni nu poate şti întreg adevărul, nici cei mai atenţi biografi pe care îi va avea , când opera ei ştiinţifică o va face celebră), nici destinul lui Carola, şefă a nu ştiu cărei organizaţii internaţionale , având sediul în Belgia. Nimeni nu-mi stârnea invidia sau regretul sau dorinţa de a face schimb de trecut, dacă acest lucru ar fi fost posibil.Pentru că, în seara aceea, s-a deschis pentru mine o uşă spre un destin care avea să mă facă să las departe amintirea clubului studentelor de zece şi care avea să-mi ofere toate compensaţiile posibile, nevisate vreodată de mine, pentru toate notele de zece care îmi erau interzise, pentru toate seminariile la care răspunsurile mele nu contau iar numele meu nu era reţinut de nici un profesor  ca fiind acela al unei studente eminente, pentru toate magazinele care îşi etalau toaletele luxoase pentru altcineva decât pentru mine, pentru toate cărţile pe care le ascundeau vânzătorii în spatele rafturilor oferindu-le nu celor care citeau mai mult ci celor care ofereau mai mult, pentru toate balurile la care nu am fost regina balului, pentru toate zilele de marţi când nu puteam lipsi de la pregătirea militară pentru că nimeni nu era dispus să-mi ofere o scutire valabilă, pentru toate insomniile provocate de locuitul şi dormitul în căminele agronomiei.Stăteam pe hol, fumam, ingnorând vocile colegelor, comentariile lor  vizavi de cursul ce abia se încheiase şi tema care se pare că le speria foarte tare.Încet-încet, se goleau celelalte săli de curs, ieşeau profesorii salutându-se pe un ton oficial şi aruncând priviri mirate spre grupul nostru care nu pleca acasă.Şi atunci am văzut-o ieşind de la Decanat pe profesoara Drăghicescu, responsabila grupei. Alături de ea, era un bărbat tânăr, ai fi zis că e student, poate un nou coleg, de ce nu, eram 25 în an, 23 de fete şi doar 2 băieţi.Vorbea atentă cu el, concentrată asupra dialogului, nimic din atitudinea ei nu trăda o apropiere sau o lipsă de respect ca atunci când te adresai unui student.Se apropiau de noi dar nu ştiu de ce, parcă se oprise timpul în loc, mergeau atât de încet, mersul, atitudinea acelui bărbat aveau ceva fascinant, care m-a făcut să arunc ţigara neterminată şi să îl privesc cu atenţie.Pentru câteva clipe m-am văzut pe holurile Liceului de Artă unde îl aştepam, nu cu mult timp în urmă, doar cu trei ani, pe Alex să-şi termine ora de pian şi să plecăm apoi împreună. În sfârşit, se aud ultimele note ale piesei de Şostakovici pe care o pregăteşte pentru examenul final , pianul se închide, iese profesoara de pian şi apoi şi Alex, mă ia de braţ şi coborâm amandoi fericiţi scările îndreptându-ne spre casă.Nu vreau să-mi amintesc celelalte imagini legate de Alex. Le-am închis definitiv în adâncul conştiinţei mele şi mi-am promis să nu le mai derulez niciodată ca şi cum banda filmului, uzată de-atâtea derulări în săli de cinema pline de fum şi gălăgie, s-ar fi rupt, ar fi fost lipită stângaci la loc pentru că, oricum, nimeni nu ar fi sesizat discontinuităţile din destinul personajelor.

În sfârşit , au ajuns în dreptul nostru.Profesoara avea o voce amabilă, cum nu se prea întâmpla.

-Fetelor, poftiţi în sală!Vi-l prezint pe Alexandru Neamţu, profesorul vostru de cor!

S-au auzit murmure, în timp ce ne aşezam .

-Cor? Ce e asta? O nouă disciplină de examen?

-Fetelor, după cum ştiţi, în fiecare an facultatea noastră participă la Festivalul Cântarea României.L-am invitat pe tovarăşul Neamţu , profesor de muzică şi angajat al Filarmonicii ,să ne ajute şi a acceptat cu plăcere.

Era profesor de muzică şi dirijorul corului nostru, care de fapt nu existase până atunci.Dar avea să existe de acum încolo.Alex avea să producă acest miracol.Cu corul şi cu mine.L-am privit şi am ştiut asta din prima clipă.M-a privit şi el cu uimire, cu teamă, cu speranţă, în timp ce restul colegelor comentau nemulţumite dispoziţia Rectoratului de a ne transforma pe noi în victime ale festivalului.Dincolo de zgomote, de mirosul de fum care încă venea de pe hol, dincolo de vocea doamnei Drăghicescu care încerca să calmeze spiritele, privirile noastre îşi făcuseră un culoar protector, pe care înaintau una spre cealaltă, în siguranţă.Se agăţa de privirea mea pe care o recunoscuse imediat ca de o navă salvatoare. Studentele de zece îl examinau cu dispreţ. Le-am aruncat o privire rece, indiferentă, compătimitoare.Nu-mi mai păsa de studentele de zece.Se produsese un miracol, la care ele n-aveau să aibă niciodată acces.

Publicitate

Despre Maria Postu

Nu-mi place ideea de a evada...E ca si cum ai smulge cu forta ceva care de fapt, iti apartine:LIBERTATEA cu care te-ai nascut si in care te vei intoarce...Si totusi, eroul meu preferat, de parca eu l-am nascut, este Papillon... Aici e o forma de libertate... evadare...un substitut, o libertate cu gust de gratii si catuse...ma veti gasi aici la orele de vizita indiferent ce semnalmente aveti...Nu e nevoie sa treceti pe la siturile de serviciu pentru a afla ce mi-as dori:pe voi venind la mine in vizita, sa cinam impreuna din cuvinte ca la un banchet infinit cu arome imprevizibile si inconfundabile, de negasit aiurea pe strada, la teatru, la opera sau oriunde in alta parte decat aici...Chiar daca nu ne putem privi in ochi, nu ne putem vedea gesturile, ne simtim pasii gandurilor, ne pipaim prin cuvinte mai mult decat am face-o vreodata in realitate...Micul mister a cazut sau e mai tentant?Mi-ar placea sa cred ca da...suntem toti in spatele unor ferestre (Asa se numea cea de-a patra carte a mea de versuri, publicata in 2007.."DIN SPATELE FERESTREI"...Nu insa si ultima: Cutia postala a cerului, Leonor si zanele...si mai urmeaza...
Acest articol a fost publicat în intrebari esentiale și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s