Este aproape ora prânzului dar încă nu am terminat de pregătit masa.Stau în fața ferestrei de la bucătărie și admir căderea fulgilor de nea încercând să uit de ce se poate ascunde în spatele unei ninsori abundente, privind-o doar ca pe un spectacol.Zgomotul hotei, melodia care se revarsa din boxa radioului, mă împiedică să mă concentrez suficient asupra dansului ninsorii și să mă rup din acest cotidian plictisitor și monoton, repetat aidoma, duminica de duminică.Deodată, îmi atrage atenția un grup de patru fetițe, zglobii,ce nu pot să aibă mai mult de 12-13 ani.Au coborât dintr-o mașină care apoi întoarce, iese de pe alee în bulevard și nu o mai zăresc foarte repede.Fetițele se așteaptă una pe cealaltă apoi se îndreaptă aproape alergând spre scara blocului cu 10 etaje din fața blocului meu cu patru etaje.Observ că una dintre ele are în mână un tort, alta un buchet de garoafe roșii, cea de-a treia o cutie uriașă ce pare a fi o chitară îmbrăcată în husă iar a patra are o un pachet frumos ambalat cu o fundă uriașă care flutură în timp ce fetițele se îndreaptă spre scara blocului.Iată-le: tastează codul apartamentului, cineva le deschide imediat, se vede că sunt așteptate, apoi fetițele se pierd în holul blocului și apoi, mai departe, probabil la aniversarea unei colege de clasă, a unei prietene, a unei verișoare…Dar eu nu le mai pot urmări…Ar trebuie să verific dacă am terminat de preparat prânzul.Nu mă pot mișca din fața ferestrei.În sufragerie computerul stă pe masă, deschis.Mi-am verificat mailul, blogul, contul de pe face book.Nu s-a întâmplat nimic azi-noapte.Nu m-a căutat nimeni, nu mi-a simțit nimeni lipsa.Nu am nici un mesaj offline. nici un vot pe articolele mele, nivi o invitaație la mai știu eu ce evenimente. Mă gândesc să scriu ceva pe blog.Despre iarnă am mai scris.Nu-mi place să mă repet.Imaginea celor patru fetițe care merg în vizită nu-mi dă pace.Mă întorc în timp, acum 7-8 ani, când fiicele mele erau de vîrsta lor și-mi revin în amintire cu o acuitate dureroasă amănunte legate de vizite, aniversări, pregătiri, prieteni, invitați, daruri, jocuri de copii, vise…”Mami, ce frumos ai pregătit de ziua mea!””Mami, e ziua Arinei, trebuie să merg și eu la ziua ei, că și ea a venit la ziua mea”!!Mami, e ziua Ioanei…”Mă lași să merg singură…?””Dar locuiește depaarte…”Te rooog…,lasă-mă…””Mami, nu mai vreau să-mi fac ziua acasă…Uite, Mihai a închiriat o sală de club…”Mami…vreau să nu mai muncești atât de ziua mea…Mai bine îmi fac ziua la restaurant…””Ce zici, mami…?”Mami nu mai zice nimic.Poate va scrie totuși ceva…Chiar dacă nu va citi nimeni.
Undeva , pe o scena necunoscuta, fetitele danseaza precum fulgii de nea…Si o femeie care nu le mai poate insoti, sta in fata ferestrei si incearca sa -si imagineze dansul fetitelor.Si parca aude deja aplauzele publicului….
Și asta pentru că într-o zi de duminică, banală ca orice zi de iarnă în care ninge fără întrerupere, a văzut patru fetițe care mergeau în vizită…
Poezie si proza online- WordPress Page 
Frumos, melancolic, fuge timpul, ninge, trebuie să treacă și iarna asta odată, știi ceva, Maria? pentru mine astăzi ar trebui să fie o zi foooarte importantă. Sunt singura care și-a amintit, întâi m-am enervat, am vrut să scriu ceva,. m-am răzgândit..este o zi ca oricare alta, mi-am zis, liniștindu-mi gândurile adunate ca de răscoală.
Împotriva cui?
-Las-o baltă, mi-am zis..viața merge mai departe.
Ore frumoase îți doresc!
ApreciazăApreciază
Multumesc frumos, Gina pentru comentariu!Da, mi-am amintit de fetitele mele si am fost si sunt foarte emotionata.Timpul trece dureros de repede.iarta-ma , dar nu stiu ce s-a intamplat azi…despre care voiai sa scrii tuAm intrat pe blogul tau la aceasta data anultrecut si am gasit niste articole interesante…Imi cer sincer scuze ca nu apuc sa citesc tot ce scrii desi e frumos si merita citit.Chiar am un car de probleme .Inca nu mi-a iesit cartea, te voi anunta.Te sarut.
ApreciazăApreciază
O lume noua, plina de butoane: Unele mai mult folosite decat altele. Altele care mai de care mai folosite, dar cumva, se faca din cand in cand ca aproximativ, aceleasi butoane sa fie apasate, cam in aceeasi ordine, cam cu acelasi scop, cam cu acelasi resultat, cam in aceiasi perceptie… Iar apoi, fusul orar ne invarteste intr-un fir ca de lana, doar tranparent.
M-a bucurat anuntul noului tau post.
M-a delectat citirea si recitirea eseului tau inspitat.
ApreciazăApreciază
Am apasat cumva din greseala pe butonul numit „copilarie” si ti-am trezit amintiri?Sau pe butonul numit regrete?Da, indiferent de meridian, sunt niste lucruri la care toti raspundem la fel…Emotii si amintiri…
ApreciazăApreciază
Ceea ce ai scris, pana la momentul cand privesti cele patru fete prin fereastra, era exac ceea ce facem, dimineata asta, ca in cele mai multe diminete. Apoi iarna, de acolo, a devenit aproape palpabila, e rece aici, a plouat, si la munte a nins cu spor.
ApreciazăApreciază
„Poate va scrie totuși ceva…Chiar dacă nu va citi nimeni”..greu sa nu citeasca cineva ce scrii tu, Maria. O sa vina primavara si atunci probabil iti vei aminti altceva despre care sa ne povestesti si noua, sunt sigura ca ai ce.
ApreciazăApreciază
Shayna, nu a fost cochetarie, pur si simplu scriem in primul rand pentru noi si daca se intampla sa citeasca si altii, acest lucru ne face bine…Multumesc pentru comentariu.
ApreciazăApreciază
Stam in spatele ferestrei, la un moment dat in viata…Nu ma iesim pe strada.oare de ce?Ne-am pierdut curiozitatea, interesul, placerea de a ne bucura de viata si timpul ramas?Frigul e un obstacol?De la un timp, traiesc mai mult din amintiri si asta doare.
ApreciazăApreciază
Pingback: Mărțișoareee, la doamne și domnișoaree! | Blogul lui Nea Costache
Pingback: Daca a zis ca vine, vine! « lunapatrata
Daca ai scris cu gandul sa ne induiosezi, pe mine si pe altii, te asigur ca ai reusit. Si ce bine te simti cand cineva stie sa-si foloseasca sensibilitatea pentru a o trezi si pe a ta, adica pe a mea.
ApreciazăApreciază
Multumesc frumos,Mircea ca ti-ai amintit de mine!De cand nu mai am timp sa vizitezi bloguri ca pe vremuri, nu prea isi mai aminteste nimeni de mine.In primul rand eu am fost cea impresionata de amintirile trezite de acea imagine a fetitelor.Iar cum tu esti asa sensibil, era imposibil sa nu vibrezi.Multumesc din nou!
ApreciazăApreciază
Pingback: Dezastre... benefice! | Blogul lui Nea Costache
A republicat asta pe Poezie si proza online- WordPress Page.
ApreciazăApreciază