Cronica la volumul „Din spatele ferestrei”

Ottilia Ardeleanu, o talentata poeta, mi-a oferit o surpriza enorma prin aceasta cronica la ultimul meu volum de versuri,” Din spatele ferestrei”aparut la editura MLR, Bucuresti, 2007.Multumesc, Ottilia:

printr-un lanţ de ferestre de Ottilia Ardeleanu

March 27, 2011 — poezieromaneasca

(ca prin poeme)

„În fiecare zi, traversez. La ce v-aţi gândit?! Nu, nicidecum. Nici nu poate fi vorba. Ar fi prea comun. Şi-apoi, pe acolo poate trece orişicine. Oricând.
Ferestre. Mari, albastre, rotunde, de lemn, de speranţă, hublouri, lucarne, de tren, de aşteptare, de conversaţie, suprapuse, alăturate, în depărtare, fumurii…
Mai întâi, cea a deşteptării în viaţă, când dau cu ochii de mine însămi, încercând să penetrez prin aburul fiinţei cât de subtil pot. Pentru asta, mă şterg bine cu dosul palmei uneori, alteori cu pumnii făcând un fel de rotocoale până toate contururile capătă forme cunoscute: coatele soarelui rezemate fix pe turla bisericii, moşmonii ca nişte lampadare traversate electric de vrăbii, casele părând nişte seifuri ordonate pe rafturi lungi şi cenuşii, cu nume de oameni, de arbori, de flori şi pe care doar un cod unic aşa ca un zâmbet de mona-lisă le poate deschide.
Oamenii trec, fiecare prin ferestrele lui, de parcă ar fi decupaţi din viaţă, transparenţi, clari, oarecum uşor de citit, de studiat pe toate feţele, cam rigizi dar drepţi, ori poate aşa mi se pare din cauza cadrului în care îşi construiesc, moment cu moment, existenţa. Par nişte celule în care se închid şi de unde ies doar când vor, când simt că au ceva de spus, de făcut, de lăsat în urmă.
Altfel, trebuie să ai grijă la intersecţiile ferestrelor. Cei care apar în dreptul lor sunt aceia care nu din întâmplare se uită la tine miraţi, năuci, cu invidie, zâmbind galeş, cu admiraţie, respectuoşi, ironici, abili, curioşi, indignaţi, temători, insolenţi, depăşiţi de situaţie, caraghioşi, spălăciţi, convinşi că pe acolo trebuie să o apuce.
Îndată ce privirea a trecut prin fereastră, ajungi afară unde începe o lume a cunoaşterii, a neprevăzutului, a deprinderii, a mirării, care trebuie explorată adânc aşa cum ai excava până dai de aur. Ori poate că e un fel de teamă, incertitudine, intrigă…
„Din spatele ferestrei” am zărit-o, deodată, pe Maria. Rezemată de propria existenţă, profundă, cu acel curaj mânat de simţămintele descoperirii altor lumi – cele de dincolo de închipuire, căuta spre lumea dinafară, spre necunoscut. Am studiat-o cu atenţie. Nu ştiu pentru câtă vreme, am trăit o confuzie, am simţit că nu mai sunt eu, intrasem cu totul în pielea femeii din faţa mea, de fapt, în personajul creat de ea, foloseam aceleaşi ferestre, ea spaţiu, eu timp, ne-am metamorfozat reciproc şi simultan, folosindu-ne de aceeaşi voce interioară, aceleaşi gesturi, răsfoind aceleaşi pagini şi aceiaşi oameni, înfiorate de gânduri similare.
Cum spuneam, exploram necunoscutul, acela care se cheamă: afară. „În dreptul vitrinei sparte”, „cândva o rană în peisajul străzii, / nu te opri şi nu privi urmele de sânge,…/ … /nu e nevoie să te opreşti, mergi mai departe, pretutindeni/ calci pe rănile deschise ale cuiva nevăzut, necunoscut/ …/ nu e nimeni să-mi mai interzică disecarera clipei…/.
Totul pare un „Tablou suprarealist” cu „Păsări atârnate la uscat pe o frânghie suspendată de soare,/ îndrăgostiţi zburând deasupra norilor/ eu zac în umbra unor pagini aşteptând vizita bătrânului poem/ care să-şi scrie testamentul pe trupul meu, girafă în flăcări/ arzând,/ visându-l pe Salvator Dali, amantul infidel, refugiat în/ oraşele lui De Chirico. /”.”

(Cititi restul aici)