Poeme refuzate

Intr-o zi mi-am propus sa citesc aceste poeme , alaturi de altele, cuiva, intr-un cenaclu, foarte cunoscut in anumite cercuri….Care era insarcinat nu se stie de cine si nici pentru cat timp, sa dea verdicte definitive, credea el….Si singurul lui repros a fost ca eram femeie si nu tocmai tanara…si deci nu aveam ce cauta acolo, unde dealtfel se aflau si oameni de varsta mea.Si mi le-a refuzat.Cu dispret prost mascat.Eu le-am publicat totusi  in volumul Abonament viata-moarte, editura Vinea, 2004.Si cred in ele, chiar daca, intre timp….eu n-am intinerit, cel putin, nu fizic.Nu sunt varianta feminina a lui  Benjamin Button.

eu de aici de acolo de pretutindeni

să bată în pereţii trupului meu fără milă

ca într-o casă de vacanţă părăsită

în care se mai adăpostesc doar lupii

de teama vânătorilor

să spargă uşile şi geamurile de care a uitat

până şi furtuna atraşi de flacăra din cămin

pe care am uitat-o aprinsă în ultima noastră

noapte petrecută acolo

să-i laşi să-şi ascundă acolo trupul sfârtecat de frig şi oboseală

eu de aici de acolo de pretutindeni unde voi fi

am să duc vestea sosirii lor păstorilor nerăbdători

să-i primească

într-o zi vor reuşi

într-o zi vor reuşi să mă învingă să mă dezarmeze

să mă umilească vor extrage din mine toate esenţele

şi toate aparenţele în căutarea acelui altceva pe care

am omis să-l expun pe masa de disecţie

a privirilor lor

într-o zi îmi vor dezbrăca poemele de blănurile scumpe

cu care le-am îmbrăcat ca să pară altceva decât sunt

şi nu vor găsi decât o blană de iarbă în loc de

OU SONT LES NEIGES D’ANTAN?

Pe 16.02.2009 scriam acest post, pe atunci blogul meu fiind un blog “de lapte”…Intre timp, s-a maturizat si incearca sa mearga pe propriile lui picioare.Uneori schioapata, se impiedica, dar merge mai departe, prin nameti, coduri galbene si portocalii, obstacole interioare si exterioare….

“Francois Villon…Toata lumea citeaza acest vers din Ballade des dames du teps jadis dar cati isi mai aduc aminte cui ii apartine?Inca de cand l-am descoperit pe acest poet francez din secolul XV, m-a fascinat prin nonconformismul sau, prin curajul a scrie in alt mod decat o faceau contemporanii sai, de a trai dupa alte canoane, ceea ce nu l-a impiedicat sa fie considerat unul dintre primii mari poeti ai Frantei…In general, imi plac acele personalitati care nu-si dedica intreaga existenta unei singure pasiuni ci dupa ce au dat ce au avut mai bun intr-o carte, intr-un poem, refuza sa mai scrie si se pierd in negura timpului, Dispar, fara ca istoria sa mai stie ceva despre ei sau ei sa mai stie ceva despre istorie…si la ce le-ar folosi? Francois Villon dispare fara urma in 1463 dupa ce pedeapsa la moarte prin spanzurare ii este comutata la zece ani de ocna. Rimbaud, un alt mare poet francez al secolului XIX, uraste si el la fel tot ceea ce inseamna limita, connditionare. Si-a castigat libertatea cu pretul suferintei.Ultima sa carte, scris la 18 ani, in 1872 a marcat un punct de cotitura in istoria literaturii.

Mi-am adus aminte de Villon si de Rimabaud de dimineata cand am constatat cu bucurie ca afara ninge…De ce cu bucurie?Habar n-am ..E asa, o reminiscenta atavica a copilului care se bucura ca “ninge”.Nu ma gandeam nici la frig, nici la costurile zapezii, nici la cei fara adapost pentru care zapada si frigul aduc moartea.Pur si simplu zapada care acum vad ca refuza sa se astearna aici in Bucurestiul acesta spre a-i da macar pentru cateva ore aparenta de puritate si echilibru, se asociaza in amintirea mea cu starea de seninatate, pace, confort, ignorare a tot ceea ce inseamna mizerie la propriu si la figurat, vraja si armonie cu tine insuti si cu cei din jur.Si retraiesc cu emotie poate in fiecare iarna, (ah!devin nostalgica si asta imi displace),cateva zile din primul an de studentie petrecuta sub regimul de trista amintire, cand a nins atat de mult, atat de frumos, atat de irepetabil, a nins bacavian, a nins ca in copilaria lui Francois Villon, fara sa tina cont ca era sau nu comunism in tara, a nins si scolile s-au inchis…da, s-au inchis scolile, universitatile din cauza zapezii. A fost cea mai minunta veste din toata studentia mea petrecuta intr-o universitate provinciala si intr-un camin in care lumina “se lua” in fiecare seara la 11 si prizele  erau doar de decor, niciodata nu-ti puteai fierbe o cafea sau un ceai. Ei bine, atunci cand s-au inchis universitatile si a trebuit sa stam in camin 3 zile, au fost cele mai frumoase momente ale studentiei: asa imi imaginez ca se vor fi strans drumetii lui Sadoveanu la hanul Ancutei pentru a povesti. Noi ne-am adunat intruna din camerele sordide ale caminului si am povestit, am  trait rand pe rand in povestile celeilalte (tin sa va spun ca nu eram decat “boboace”, nici un “boboc” nu era pe atunci in acel camin, exclusiv camin de fete), in fum de Golden dear, pe atunci singurul lux al fumatorilor, in miros de ness preparat cu apa rece, in sunetul de chitara al Cameliei din Targu -jiu, in mirosul exotic de parfum al lui Carmen din Slatina adus de tatal ei de pe melaguri exotice, am trait atat de intens,  asa cum existenta cotidiana, cu programul supraaglomerat de la facultate, cu cozile interminabile de la cantina, cu frigul din camere, nu ne ingaduia si nici in anii care aveau sa urmezenu avea sa ne ingaduie, striviti cum eram de obligatii, interdictii, limite, restrictii. Si chiar daca ele, limitele, interdictiile au disparut, se pare ca timpul iti pregateste pe undeva alte interdictii si ca acea insula de liberate pe care am gustat-o in cateva zile de iarna in studentie, in plin regim dictatorial, nu se va mai repeta niciodata. Si atunci, te chem pe tine Villon, sa aducem amandoi ninsorile de altadata prin vers:

Prince, n’enquerez de semaine

Oů elles sont, ne de cest an,

Qu’ŕ ce refrain ne vous remaine:

Mais oů sont les neiges d’antan?”

P.S. La tv se anunta din nou ca, dupa multi ani, se inchid din nou scolile….M-as refugia in sfera aceea a studentiei mele care ma proteja si ma ferea de tot ce era rau, alaturi de prietenii mei din acea perioada, despre care nu mai stiu nimic….Stiu, e imposibil, si atunci va intreb si ma intreb din nou: Ou sont les neiges d”antan?

EXPERIMENTUL

Te priveam de ani întregi, iţi examinam fiecare gest şi-ţi notam în fişa de observaţie  reacţiile, manifestările fireşti, ale cuiva care nu se ştia observat, şi tocmai asta constituia noutatea experimentului meu, surprinderea în stare brută a emoţiei, a trăirii, spontaneitatea gestului pe care ai fi pierdut-o dacă te-ai fi simţit sau măcar dacă ai fi bănuit, că eşti observată. Numai marii actori sunt în stare de naturaleţe, de firesc, de adevăr în faţa camerei de luat vederi.

De fapt, nu era o cameră de luat vederi, eram numai eu şi cu tine. Te observam, dorind, la posibila reluare, să intervin, să te corectez, să te împiedic să repeţi greşeala fatidică pentru tine, dar atât de benefică pentru observator, pentru mine, care mă pregătesc aidoma unei caracatite , să-mi înfig tentaculele imaginaţiei în trupul tău, să mă hrănesc cu voluptate din emoţiile tale, din lacrimile tale autentice, din suferinţa ta, din puţinele tale clipe de fericire pe care apoi vreau să mi le însuşesc, să le prezint drept propria mea descoperire în materie de trăire, propriile mele achiziţii cu care să-mi deschid o expoziţie sau să-mi lansez o carte, sau să scriu un scenariu, sau să-mi deschid un muzeu, sau sa castig un premiu la un concurs al Marilor Ratati, sau. ..

Tu nici nu ştii, nici nu speri că viaţa ta ar putea interesa pe cineva. Pe mine , de pildă, a cărei biografie nu are nimic interesant şi n-aş putea scrie, inspirându-mă din ea, nici măcar o reclamă irezistibila, la un produs greu vandabil.

Pe când tu!…Ce model perfect pentru o capodoperă! Chiar şi un artist de duzină ( ca mine), văzându-te, simte că tu eşti şansa vieţii lui, simte că tu eşti ocazia care nu trebuie ratată. Dar mai ales, nu trebuie ca tu să simţi că eşti observată , altfel s-ar rata tot experimentul, toată valoarea de „ original” a creaţiei mele şi chiar as  putea fi acuzată de plagiat.

De pildă, scena în care participi la un concurs a carui premiere se amana intotdeauna deoarece vantul si ploaia au sters numele castigatorilor dar si al invinsilor. Si totusi , te inscrii de fiecare data intr-o alta competitie sperand cu o credinta care ma induioseaza dar ma si dezgusta, ca tu vei fi castigatoarea! Îmi vine să-ţi şoptesc: „ Renunţă., renunţă, nu mai fi atât de naivă, n-ai să câştigi nimic, niciodată…!

Sau scena în care îi ierţi pe toţi , pentru orice şi pentru totdeauna, şi de mai multe ori, scena în care întorci cu graţie, cu inocenţă, cu sinceritate, ca şi cum n-ai şti că urmează să primeşti încă o palmă, şi celălalt obraz. Îmi vine să-ţi şoptesc: „ Nu face asta, prostuţo, nu-i lăsa să te atingă, fereşte-ţi obrazul, şi sufletul, nu-i lăsa să te murdărească!” E ca şi cum pe ecranul filmului pe care-l pregăteşti s-ar strecura, insidioasă mâna murdară a operatorului, ca şi cum croitoreasa recent angajată ar uita acul în cea mai scumpă piesă a colecţiei tale şi aceasta ar înţepa-o pe cea mai fidelă cumpărătoare a ta, ca şi cum paznicul muzeului unde se va deschide mâine expoziţia ta, ar fi lăsat peste noapte un grup de aurolaci şi acestia  ar fi urinat pe pânzele tale… E ca şi cum…

Dar trebuie s-o opreşti, cu orice preţ, sa mai greseasca inca o data, vrei să te ridici de pe scaunul tău, vrei sa te trezesti din cosmarul tau, din mlastina ta, din neviata si din nemoartea ta cu iz de otrava si din mijlocul carnivorei flori cu miros pestilential, vrei să întinzi mâinile pentru a o împiedica sa-si repete trecutul , vrei să ţipi pentru ca ea să te audă, dar în faţa ta nu-i decât o oglindă şi tu , trăindu-ţi, fără a avea timp să ţi-o rescrii pentru a şterge greşelile la o  a doua lectură, propria ta viaţă.

POEM NEINSPIRAT

Greutatea de a intra în pielea poetului inspirat ca într-o

celulă subacvatică, în care nu se mai pompează aer,

aerul tău s-a terminat, de ce-l mai cauţi în fundul oceanelor,

sau sperai să zbori cu o piatră de gât, viaţa lipsită de poezie

stă la coadă să-şi primească raţia de oxigen, celula ta

procurată de la second-hand se dizolvă ca o otravă prin ocean

sau nu-i decât sângele tău ceea ce tu voiai să-i împrumuţi

mării care şi-a scos peştii la licitaţie şi n-a venit să-i cumpere

decât albia unui râu secat…

Un numar nou al revistei Faleze de piatra

A aparut numarul 2 pe luna februarie al revistei virtuale Faleze de piatra,http://falezedepiatra.net/ asteptate cu emotie si nerabdare, atat de catre colaboratorii ei, care isi vad apreciate eforturile si talentul literar, cat si de catre cititorii pe care revista deja si i-a format.Din noul numar, remarc un nou concept grafic, gratie unei specialiste in imagine, Maia Martin precum si un colectiv redactional format din personalitati culturale romanesti si mondiale precum:Ion Manzatu, Ion Ionescu,Carmen-Rodica Ardelean ,Radu Parpauta, Boris Marian Mehr, Adrian Ionita,(USA), Lucretia Berzintu,(Israel), Nick Sava(Canada) , Bogdan Lucian Stoicescu si , cu voia dvs, Maria Postu si un grup de tineri talentati ca Sorin Tunaru(Germania), Adrian Mihalache, Alina Dora Toma.Trebuie semnalata si apreciata macar in cuvinte activitatea exceptionala si straduinta fondatorului revistei Faleze de piatra, Emanuel Pope, fara de care acest proiect, alaturi de celelalte proiecte ale revistei nu ar fi luat nastere.

In acest numar pe langa numele din primul numar, remarcam noi colaboratori extrem de talentati, prozatori, eseisti, dramaturgi, traducatori, cunoscuti deja prin blogurile de succes pe care le sustin, ca lisandrulisandru, Gheorghe Mocanu, Carmen Duvalma, Florin Contrea, Cristi Iordache, Stefan Doru Dancus,Leonard Ancuta, Maria Balasa, Valery Oisteanu si multe alte nume cunoscute deja ca membri ai proiectului Cititor de proza si si Retelei Literare.

Revista este ilustrata cu grija si respectand tematica paginii si stilul autorilor.Dintre numerosii artisti prezenti in paginile acestui numar remarc cu bucurie prezenta cunoscutei graficiene , in Romania si in lumea intreaga, Suzana Fantanariu, http://falezedepiatra.net/?p=1760 #mce_temp_url#ale carei lucrari reprezinta o garantie despre bunul gust si calitatea acestei reviste. Alti artisti care ilustreaza revista:Maia Martin, David Croitor,Andreea Mierlea si multi altii pe care va las placerea sa-i descoperiti singuri. Eu sunt prezenta la sectiunea Proza redactorilor cu doua proze scurte, din volumul in pregatire, Cheia nepotrivita ?p=1728 si Ecaterina din vis ?p=1351.Veti descoperi si numeroase articole la zi cu evenimentele care framanta Europa si Romania si care trebuie neaparat citite deoarece ofera interpretari originale si documentate. In totul, revista merita sa figureze printre lecturile dvs aducand un plus de informatie, delectare si conectare la originalitate si valoare.

Arta de a-ţi colora viaţa

O cunoscută creatoare de modă, al cărei nume îmi scapă, nu pentru că nu ar merita să fie ţinut  minte ci pentru că eu nu ţin  minte   nume-care-nu-iti-mai-spun-nimic/ , declara într’-un interviu că până să-l cunoască pe soţul ei şi tatăl copilului ei, viaţa ei fusese alb-negru şi apoi , datorită lui, se colorase în toate nuantele posibile.

Un anonim, desigur, nu singurul, spunea ca îşi colorează viaţa schimbându-şi foarte des iubitele, din ce în ce mai tinere, pentru a păstra senzaţia că şi el a rămas tânăr şi că viaţa lui e în continuare frumos colorată ca o zi însorită de vară.Uneori te obisnuiesti atat de mult cu griurile de zi cu zi încât ţi se pare că aşa e firesc să fie, că aceasta e singurul mod de a fi: zăreşti uneori în balcon, fiind singura-acasa/florile pe care le uzi din conştiinciozitate, pentru că aşa “trebuie” să ţii ceva verde în casă, o floricică minusculă, roşie, doar cu cinci petale şi te înfiori, fără să ştii de ce.”Prostii”, mi-am-zis-in-sinea-mea/ “şi mâine e o zi” ca să-mi colorez viaţa…Şi dacă ar fi să aleg dintre miile de moduri posibile sau imposibile pentru a-mi colora viaţa, mi-aş da seama că toate pot deveni fade, greţoase, lipicioase,  alte şi alte culori dubioase, de care nu aş mai putea scăpa ca de o colonie de şoareci stabiliţi într-un subsol de bloc abandonat.Am de ale s între tentaţia alcoolurilor şi a universurilor fragile şi molipsitoare pe care le ascund, în care aş fi uşor găsită şi adusă la un numitor comun cu abstinenţii.Între plonjarea în universuri paralele prin visuri induse, între refugiul în iubiri ilicite, intre consumarea unor experiente epuizante , costisitoare din toate punctele de vedere si ma gandesc aici ca si banala deja placere a calatoriilor exotice, a cheltuielilor exorbitante pe melagurile autohtone sau aiurea, in magazinele tot mai divers si incitant colorate, ar reprezenta pentru mine tot atatea experiente ratate de a -mi colora frumos viata.Puterea, da, iata o alta tentatie de a-ti colora frumos viata, desigur, la fel de inaccesibila mie din diverse motive, ca si celelalte. Experimentand acest drog al puterii, desigur cei care o cunosc, nu spun iar cei care spun, nu stiu adevarul, ce culori se ascund in spatele puterii, ai putea crede ca ai gasit cel mai sigur mod de a-ti colora viata cu senzatii, emotii, clipe dense altfel interzise neinitiatilorFiecare tip de tentatie presupune o cat de firava initiere altfel tu vei fi cel folosit ca materie prima pentru a procura cele mai intense si mai savante culori ale vietii, pe paleta altora. Si de cele mai multe ori, asa se si intampla: suntem culori sterse pe o paleta uriasa a altcuiva care dispune ce desen vom colora astazi, pe cine vom bucura, intrista, insenina cu simpla noastra prezenta De fapt, cautarea unor culori cu care sa-ti impodobesti viata ar putea fi redusa sau chiar suprapusa cu cautarea fericirii : oamenii de-a lungul timpului au tot cautat-o, in droguri, sex, putere, adrenalina, acumulare materiala, proprietati, tablouri, haine de calitate,dar au constatat cei mai multi, ca nu au gasit sau ca daca au gasit, ceea ce-i multumea ieri, azi li se pare fad.Unele religii ne invata ca doar in interiorul nostru, in tacerea inimilor noastre exista un curcubeu inepuizabil a carui contemplare si pastrare ne poate asigura satisfactia si poate chiar starea de fericire.Doar renuntand la dorintele egoului , spun ele, ne putem apropia de starea de fericire.

Tu ai gasit un mod aparte, care poate fi transmis si altora de a-ti colora viata?Iti ofer aceasta paleta…poate iti vin idei pe care sa mi le impartasesti si mie.

Intalnire cu lectura la CNB George Cosbuc

Din cand in cand, iubitorii de lectura, da, mai exista aceasta specie printre elevii de liceu, se intalnesc in Sala de Festivitati a liceului nostru cu alti iubitori de literatura care le impartasesc din tainele cartilor .Nici elevii nu se lasa mai prejos si, la randul lor, deschid noi piste de discutie, se dovedesc parteneri competenti, in ciuda varstei fragede.Si timpul se scurge parca prea repede, si copiii parca tot mai au ceva de spus iar invitatii nu se mai dau plecati, de aceea vin si revin mereu aici la noi.

Asa s-a intamplat  la sfarsitul lunii decembrie 2009, cand toata lumea se pregatea de sarbatori insa copiii de la Cosbuc se pregateau de sarbatorile religioase prin a celebra Cartea.Asa ca i-au primit cu drag pe cativa dintre membrii proiectului Cautam cititori celebri si impreuna cu http://catalinsturza.ro/, Monica Brandusescu de la fundatia http://noicitim.ro/si Andrei Rosca de la http://www.bookblog.ro/am initiat un dialog antrenant, inteligent, erudit, care cu siguranta va continua si data viitoare.

EŞARFA ISADOREI DUNCAN

Am trecut dincolo de foamea şi setea acestui bot de maşină

stropit cu sânge proaspăt în fiecare seară de spălătorii

prost plătiţi răzbunându-se pentru umilinţa lor zilnică,

am trecut dincolo , m-am aşezat alături de scribii sriind

istoria lor zilnică ca şi cum ar aduna firimituri de la masa

stăpânilor pentru a-şi hrăni inspiraţia,

cândva nu improvizam,

cândva orice spectacol era regizat cu grijă,

acum pot improviza

oricât şi orice, am scăpat de obsesia garajului, a impozitului,

mă pot îmbrăca în această eşarfă ca într-o rochie de gală

fără teama că mă vor bârfi mâine scribii cei leneşi,

mâine

pot scrie orice despre mine chiar şi faptul că mi-am regizat

o dispariţie spectaculoasă neacceptând să fiu dublată,

mâine

toate casele de modă îşi vor revendica eşarfa mea,o pânză a unei  bărci

cu care doar eu puteam naviga…

Arta de a imprumuta ceva…cuiva…

Am acest obicei de a depista pe cei carora sa le imprumut ceva din mine. Oameni cu care drumurile mi se intersecteaza intamplator sau nu, oameni rataciti sau pur si simplu care cautau un creditor fara dobanda.Mereu raman in pierdere sau nu-mi recuperez imprumutul.

E mai greu decat pare. Mai greu decat a darui sau a primi.Poti imprumuta , cel mai des, bani, lucruri, carti, ganduri, sentimente.Da, da, sentimente.Unii nu le ofera. ci le imprumuta sau mai bine -zis, le inchiriaza, pe termen nedefinit.Apoi si le iau inapoi ca pe o rufa sifonata, murdara cu care trebuie sa te prezinti intact la urmatoarea intalnire pe care ti-o rezerva viata. Nu stii daca cel sau cea careia ii imprumuti ceva are cu adevarat nevoie de ceea ce i-ai imprumutat.Ai imprumutat vise, asteptari pe care doreai sa le primesti inapoi mai bogate, mai proaspete decat erau cand i le-ai imprumutat.Ai ales gresit omul, ai ales gresit sortimentul de care crezi ca el sau ea avea nevoie.Poate el sau ea nu dorea decat sa-si umple un gol. Generos, tu i-ai dat nu ceea ce-ti prisosea ci ceea ce credeai tu ca poate completa propiul tau gol.Imprumuti pe cineva care habar nu are ca ar avea nevoie de ceea ce-i dai tu.Uneori nu numai ca nu primesti inapoi ceea ce ai daruit dar se pierde pe veci.Noroc ca unii avem asa un fel de uzina secreta care fabrica sentimente, sperante. Pur si simplu nu putem accepta ca am gresit, ca am ratat.Nu exista ratare, spunem. E doar o conjunctura trecator nefavorabila. Data viitoare zarurile vor iesi in favoarea noastra. Schimbam locul, omul, cartile de joc. Sentimentele si credinta in puterea lor intemeietoare si purificatoare raman la fel.Incorigibile, nemasluibile si neinvatand din propriile greseli. Ceea ce, spune proverbul inseamna prostie.

Acele case luminoase

http://polimedia.us/trilema/2010/concurs-de-proza-arhiscurta/

Acele case luminoase nu-mi vor deschide niciodată uşile.

Voi arunca în geamuri cu pietre şi ele nu se vor sparge.

Voi  face desene obscene pe zidurile lor si ele mă vor ignora.

Voi strecura scrisori sub uşă şi nimeni nu le va citi.

Voi pune lacrimi în voce rugându-mă şi şi nu mă vor auzi.

Mă voi furişa noaptea în coşmarurile lor şi ele nu mă vor simţi.

În acele falnice case încă mai vezi lumini şi-auzi cântări de baluri la care eu nu voi fi poftită niciodată…

Pentru că în acele case nu locuiesc oameni.