A fost o vreme cand credeam…

Mai de mult, in alta era a vietii mele credeam ca totul pe lumea asta e comestibil, cunoasteti expresia. Si de nu-stiu-cate ori mi s-au strepezit dintii de fructele acre ale experientei si mi s-au invinetit buzele de frigul care se asternea intre mine si ceilalti sau mai degraba m-am topit de multe ori de intensitatea sentimentelor mele si de absenta unei oaze pe care sa mi-o aseze in drum cineva.

A fost o vreme cand fiecare anotimp  al anului era mai mult decat al doilea, al treilea sau ultimul anotimp al anului.Era intotdeauna primul si unicul deoarece fiecare anotimp ascundea o lume fascinanta, necunoscuta, irezistibila, de o frumusete maladiva, dar care ma atragea in mlastina lui plina de parfumuri ale unor flori necunoscute. Le descopeream cu atata ingenuitate, cu atata prospetime, cu atata forta se gravau pe trupul meu interior ca si acum, cand ma privesc in oglinda constiintei, le vad acolo: iubirile mele, prieteniile mele, deceptiile mele, tristetile mele, sperantele mele, dar mai ales, revenirile mele pe puntea altui anotimp, pe care-l credeam din nou unicul si irepetabilul.Dar ceea ce dadea intalnirii mele cu anotimpurile mister, forta de atractie, intensitate senzoriala nu era doar culoarea cerului, adierea lina a vantului sau incrancenarile furtunii, stralucirea soarelui sau aparenta blandete a noptii: nu, acestea erau doar elemente de recuzita a caror poleiala, transparenta sau, dimpotriva, opacitate si greutate le era data de cei din jurul meu, de prieteniile mele, de iubirile mele, de persoanele si pesoanjele reale sau fictive, semireale sau semifictive de care ma inconjuram si de la care dadeam si primeam stralucire, transparenta, mister, opacitate, intuneric, luminozitate, claritate caldura sau fiori gheata.Toate acestea valorau mai mult decat toti arborii indiferenti, toate florile mele naive si splendide in naivitatea lor ca mine cand credeam ca ele ma pot consola oricand si oriunde.

As putea sa vorbesc despre Sabina, despre Odette, despre Carmen, despre Olimpia, din nou despre Carmen, si despre proful de pictura si despre cel de perspectiva si despre indecisa Lavinia, fiica directorului Liceului nostru de arta, osciland mereu intre muzica si pictura vrand sa le faca le amandoua dar, in final, altcineva a ales in locul ei si Lavinia, a plecat, mult prea devreme. As putea sa vorbesc despre Radu, favoritul profesorului de pictura Bradiceanu si promisiunile lui de a ajunge candva un artist  cu tablouri in marile galerii ale lumii.Da, am auzit ca si-a realizat visul.Sau despre Sorin , despre Angelica si eternele lor scuze in fata profului de perspectiva la ale carui ore nu participau niciodata  avand propriile lor ore de  predare a perspectivei. As putea petrece ore in sir vorbind despre ei…Si i-as intreba daca si ei mai cred, daca si lor anotimpurile le mai spun ceva.Mie, nici un anotimp nu-mi mai spune nimic desi nu am epuizat ceea ce era de epuizat.Si ma intreb, pe cine as putea invinovati?