Darul mamei

 

 

Îl ţin în braţe pe micul Rafael şi nu-mi vine să cred că e al meu, deşi nu eu l-am născut, ci Destinul mi l-a încredinţat.

De câteva luni , nici eu , nici tata, nu mai ştiam nimic despre mama. Venea de la sanatoriu, ca dintr-o detenţie prelungită şi ne bucuram s-o revedem. Mă urmărea, cufundată în tăcerea infinită a bolii ei, cum roboteam prin bucătărie ore întregi. Pleca la fel de brusc cum venise, fara sa ne avertizeze ori sa para ca-i pasa de eventuala noastra ingrijorare.  Nu puteam discerne iubirea de milă în sentimentele mele.

Şi tata o iubeşte. Ca pe-o soră bolnavă,  de care nu te poţi debarasa, pentru că ţie ţi-a lăsat-o Dumnezeu. Treceau uneori luni intregi fara sa stim nimic despre Ea, ca si cum strada ar fi inghitit-o definitiv si apoi ar fi continuat sa creasca mostruos pe trupul ei cu toata autoturismele , cu cafenelele lui de noapte, cu toate secretele lui rusinoase ascunse dincolo de peretii luminosi si ecranele multicolore. Orasul isi inghitea victimele pe care nu le revendica nimeni. Poate ca mama era una dintre ele.

Ţârâitul soneriei din seara aceea m-a neliniştit. Am deschis şi  am văzut-o . Era ea, mama? mai slabă,  imprastiind mirosuri de gunoaie, cu faţa  îmbătrânită, dar iluminată de o stranie bucurie. Avea în mână o bocceluţă ciudată. I-am luat-o, urmărită cu spaimă de ochii ei si i-am facut loc sa intre in casa care fusese candva si a ei. Am desfăcut cârpele şi atunci am descoperit , gângurind, intinzand spre mine maini incredibil de pure, imun la ce se petrecea în jur, un prunc , pe care mama sau Dumnezeu mi-l aduceau , şi nu ştiam dacă acest copil era un dar sau uşa pe care Destinul mi-o trântea  în faţă răsplătindu-mă pentru o vină neştiută.

(Text publicat in ziarul Evenimentul zilei, suplimentul de duminica, 2005)